Mai mulţi prieteni şi cunoscuţi au încercat să mă convingă că manifestaţiile din piaţă (pieţe!) sunt inutile. Argumentele lor, atunci când nu cad în lamentaţii mioritice, sunt pe două linii. Unii spun că nu poţi forţa actuala guvernare să renunţe la mandat. Alţii spun că numărul protestatarilor este prea mic şi nesemnificativ. Ambele argumente merită analizate.
Despre puterea populaţiei între mandate
Deşi nu îşi dau seama, cei ce susţin că votul este singura putere pornesc de la două premise. Prima este corectă: mecanismele de schimbare a guvernului/preşedintelui sunt puţine şi dificile. Cealaltă spune că nu există nimic mai important pentru guvernanţi decât guvernarea; şi este greşită. Există mereu lucruri de pierdut şi bariere care nu pot fi trecute. Ghandi (nu suprainterpretaţi) a mizat pe faptul că pentru britanicii nu vor plăti anumite costul morale; grevele generale produc alienarea bazei financiare a partidelor, nesupunerea civică (nu suprainterpretaţi) blochează aparatul de stat, anumite forme de protest sugerează că guvernul este antisocial şi astfel alienează chiar şi electoratul dur. Etc., etc.
De aceea îşi dau politicienii occidentali demisia, de aceea a fost retrasă Legea Sănătăţii. Nu pentru că politicienii au onoare ci pentru că la un moment dat costurile sunt prea mari.
Sub acest aspect, succesul unei mişcări de protest înseamnă găsirea, prin inteligenţă sau noroc a punctelor de sensibilitate ale guvernării şi presarea lor. Turambarr, într-un articol proaspăt propune o identificare aproximativă a acestor puncte.
Despre puterea numerelor
Într-un articol recent şi unele discuţii private colegul meu Bogdan consideră numărul celor ieşiţi pe străzi cumva derizoriu şi ne-reprezentativ. Dar numărul nu contează în sine ci ceea ce reprezintă. Acelaşi Turambarr vorbeste despre faptul că protestatarii reprezintă un soi de majoritate tăcută. Voi prelua cu neruşinare graficul său:
Dar numărul nu e automat un motiv de legitimitate. Poate populaţia crede că nici Opoziţia nu e mai bună, sau ca trebuie să păstrăm imaginea României la agenţiile de rating sau orice altceva. De aceea este semnificativ că acum, în sfârşit, apar manifestaţii. De aceea nu (doar) numărul celor din stradă contează ci mai ales consensul din jurul lor.
Să luăm acest exemplu: „Artistii de la Opera din Cluj au imbracat uniforme SMURD la spectacolul „Nabucco 12”. Evenimentul manifestă două forme de consens. Pe de o parte artiştii (nişte bugetari!) au protestat la unison. Pe de altă parte publicul a aplaudat. O minoritate hotărâtă de susţinători ai puterii în oricare din cele două grupuri ar fi putut deturna iniţiativa într-un fiasco. Dar organizatorii au mizat, cu succes, pe ipoteza că această minoritate nu există. Iar desfăşurarea evenimentelor a părut să confirm ipoteza.
Altfel spus nu contează doar câţi oameni sunt în stradă ci mai ales dacă populaţia huiduie sau aplaudă pe margine. Ştim că Traian Băsescu a renunţat la băile de mulţime pe motiv de huiduială. Ne aşteptăm că în continuare nu se vor organiza manifestări de sprijin, decât poate în spaţiul virtual. Opoziţia din stradă, pe de altă parte, primeşte semne de simpatie.
*
Este încă greu de spus unde merge Piaţa. Numărul contează şi capacitatea de auto-mobilizare vreme de zile/săptămâni la rând rămâne de dovedit. Dar este un joc deschis. Până acum avem căderea Legii Sănătăţii, re-întoarcerea lui Raed Arafat, şi fel de nouă propensiune spre dialog din partea autorităţilor. Următoarea mutare strategică va avea loc probabil în weekend, când se speră la un nou val de oameni.
Civitas Politics 
Sper ca in weekend numarul protestatarilor sa fie mult mai mare decat weekend-ul trecut.
Observ ca o opinia generala pesimista din Barometrul Soros, care a crescut ca de obicei usor inainte de alegeri si a urcat sensibil dupa reducerea salariilor din sectorul public tinde acum sa scada, pe fondul unei anumite stabilizari a economiei, un somaj comparativ redus cu media din regiune s.am.d. Ca urmare, desi datele barometrului Soros din grafic arata in mod cert o problema, as fi prudent in interpretarea acestora, iar daca as fi de la opozitie as observa ca opinia generala privind directia gresita a tarii nu este captiva unui electorat anume, dovada ca in 2009 cand a inceput sa urce curba graficului la 70% Basescu a castigat alegerile, deci nemultumirea ii vizeaza si pe ei cel putin la fel de mult daca nu mai mult, deci in locul lor as fi mai retinut in declaratii „revolutionare”, sau doar haioase.
Bogdan, protestul din Piata Universitatii nu este un miting electoral USL, iar opozitia pana acum a parut ca pricepe acest fapt. Deci in acest aspect este in acord cu opinia generala.
La ce te referi insa cand spui ca nemultumirea i-ar putea viza „mai mult” pe membrii opozitiei? Ar fi un caz cu totul atipic.
Ma refer la datele de mai sus : daca oamenii cred in proportie de 70% imediat inainte de alegerile prezidentiale ca tara merge intr-o directie gresita si il voteaza cu majoritate tot pe presedintele Basescu si PDL, dupa care proportia celor care continua sa creada ca tara megre intr-o directie gresita scade la 50%, ca apoi sa urce iarasi la 80% dupa decizia de reducere a salariilor din sectorul public si apoi sa scada usor in 2011 spre 70%, inseamna ca oamenii – in masura in care aceasta opinie generala de nemultumire se traduce in vot si exprima un verdict asupra activitatii formatiunilor politice – sunt cel putin la fel de nemultumititi, daca nu chiar mai nemultumiti de actiunile opozitiei, care nu a reusit sa reprezinte aceasta nemultumire.
Am inteles. Daca 2009 ar fi un caz tipic as fi de acord, dar nu cred ca istoria se repeta.
Pingback: Care sunt raporturile de forţă în societatea românească? « Civitas Politics
Pingback: Boicot şi Tabu: de la linşajul media (A3) la nunta Ebei « Civitas Politics