Regula majorității este unul din fundamentele democrației. Dar acest lucru nu justifică dominația absolută a majorității. În fața tentațiilor discreționare ale majorității există în contrapondere întotdeauna separația puterilor în stat și legea. Ce se întâmplă în România de câteva săptămâni bune reprezintă instaurarea tiraniei unei false majorității.

În mai puțin de o lună ideea de separație a puterilor în stat, de balanțe și contraponderi (checks and balances) a fost aruncată în derizoriu de o alianță nefirească în scop între puterea legislativă și o partea a puterii executive, contra puterii judecătorești și a unei părți a puterii executive. Miza este controlul asupra instituțiilor fundamentale ale statului.

Nu contest că Parlamentul este depozitarul suveranității populare și forul fundamental al democrației. Dar acest lucru nu înseamnă că poate face orice relativ la celelalte puteri ale statului. În paradigma propusă de USL și suporterii acesteia Parlamentul este un fel de dictator ales democratic, care nu ține cont de limitările normale impuse de principiul separării puterilor în stat, a legilor în vigoare, a propriului regulament sau a cutumelor politice. Majoritatea parlamentară nu deține un mandat discreționar în raport cu alte instituții ale statului.

Justificările cele mai des întâlnite pentru acțiunile politice ale Parlamentului sunt două: „nu suntem lăsăți să guvernăm” și reprezentăm „voința populară”. Nimeni nu neagă dreptul USL de a guverna – dar să o facă cu bună credință și competență, să fie o bună guvernare, dacă cea PDL nu a fost. Buna credința a fost înlocuită însă cu plata polițelor și politizare. Iar competența e de negăsit – este de prisos sa ne uităm ce se întâmplă  Ministerul Educației sau la Hidroelectrica. În schimb este servită scuza că guvernul își petrece 75% din timp luptându-se cu Președintele. În mod clar nu se poate vorbi de bună guvernare în cazul guvernării USL.

Acum să vedem dacă argumentul reprezentării „voinței populare” se verifică. Cine l-a citit pe Rousseau[i] poate a rămas cu mari semne de întrebare cu privire la ce înseamnă și cum se interpreteaza conceptul nebulos de „voință populară”. Primii care i-au acordat o semnificație oarecare au fost iacobinii – care însă l-au interpretat cu ghilotina. Interpretarea lor a fost atât de eficientă încât chiar ei au sfârșit sub cuțitul ghilotinei, în uralele mulțimii.

Actuala majoritate din Parlament este la fel de „legitimă” precum cea a PDL-UNPR-UDMR care a guvernat din 2009 până în mai 2012. Este formată prin aceleași mijloace și conține cam aceleași personaje. Cine citează în sprijinul legitimității USL rezultatele alegerilor din 10 iunie se găsește într-o profundă contradicție: s-au votat primarii și consilierii locali, nu parlamentarii. Chiar dacă a fost dat un vot „politic” el nu legitimează „majoritatea” din Parlament. Cel puțin se dă un semna cu privire la ce se va întâmpla la alegerile generale din toamnă.

Risc și afirm următoare teză: că Parlamentul în urma acțiunilor sale nu mai este lipsita de orice fel de legitimitate. Și am două argumente foarte puternice. În primul rând nerespectarea propriilor regulamente de funcționare a camerelor în momentul demiterii președinților acestor. Nu am o simpatie foarte mare pentru Roberta Anastase și Vasile Blaga, dar procedurile trebuiau respectate. Al doilea argument care susține că Parlamentul numai reprezintă pe nimeni, în afară de membri săi, este refuzul cu obstinație de a pune în aplicare o decizie judecătorească: cazul deputaților Sergiu Andon (PC) și Florin Pâslaru (PSD). Atenție vorbim despre decizii definitive ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. Dacă Parlamentul încalcă cu bună știință legea, atunci toți putem face lucrul acesta fără nici mai mică teamă de consecințe.

George VIŞAN

PS: Dacă Constituția numai are un sens predictibil, așa cum susține colegul Andrei Tiut, atunci nici actele Parlamentului numai au un temei stabil.