Cum am ajuns aici? Despre destrămarea legitimităţii în stat 3

Începuturi

Când Traian Băsescu l-a numit pe dl Tăriceanu prim-ministru nu m-am îndoit nici o clipă de ne-constituţionalitatea acestui gest. Dacă toată lume credea că în Constituţie scrie un lucru atunci – mă gândeam – este clar că acesta este sensul limbajului şi intenţia legiuitorului. Însă politic am înţeles gestul. Victoria noului preşedinte marcase o mutare masivă a simpatiilor populaţiei. Fără sprijinul acesteia mi se părea imposibil să guvernezi 4 ani, aşa că am asimilat cumva poziţia de forţă a Preşedintelui cu folosirea unor puteri de rezervă.

În paralel CCR a susţinut că dl Năstase nu poate fi retras decât de propriul  său grup parlamentar. Deşi limita puterea Parlamentului de a se auto-guverna, decizia Curţii părea să instituie o limită maşinaţiunilor politice, oferind un bonus primelor alianţe (deci celor mai „naturale”).

Preşedintele Băsescu a ţinut la un moment dat un discurs în care a blocat entuziasmul politic şi dorinţa de „sânge” a Alianţei DA. Totul părea a avea un echilibru. Preşedintele şi premierul aveau cumva o vocaţie „referendară” (ceea ce este rău) – dar politicienii păreau să înţeleagă delicateţea situaţiei şi să nu dorească să abuzeze de ea. Sau poate eram eu optimist

Firul 1. Constituţia şi primul ministru

Într-un discurs celebru premierul Tăriceanu şi-a declarat loialitatea către Parlament, obţinând în schimb susţinerea discretă a PSD. Astfel legitimitatea populist-referendară este înlocuită cu cea a mandatului formal

Apoi, după alegeri, greşeala PNL de a cere postul de prim-ministru aruncă PSD în braţele PDL. Graniţa dintre legitimitatea ce rezultă din negocierile politice normale şi şantaj devine ceţoasă.

Odată cu guvernul BOC 2 lucrurile devin clare. Atât legitimitatea ce vine din mandat cât şi cea care vine de la populaţie sunt ignorate. În schimb, şantajul prezidenţial (şi mita?) devin vizibile în crearea UNPR. Dacă există o noapte a democraţiei româneşti ea începe cu crearea acestui partid, pe care îl consider rolul unei infracţiuni colective.

Partidele reacţionează relativ corect, încercând să convertească legitimitatea lor electorală în putere politică folosind mecanisme democratice tradiţionale şi propunând proiectul Johannis. Ca să complice lucrurile, populaţia îl votează pe Traian Băsescu preşedinte consfinţind post-factum gestul acestuia. Premierul Boc se întoarce.

Apoi, protestele din Piaţă Universităţii, din alte pieţe precum şi suportul social din jurul lor evidenţiază o stare de scădere gravă a legitimităţii guvernului (dincolo de scăderea de popularitate). În democraţiile consolidate, partidele guvernamentale convoacă alegeri anticipate pentru a-şi limita pierderile. În România a apărut în schimb guvernul Ungureanu, „pohta secretă” a Preşedintelui.

Pentru a pune în acord voinţa populară cu puterea politică, USL este nevoit să blocheze Parlamentul. Astfel apare guvernul Ponta, iar noi suntem din nou la legitimitatea referendară. Alegerile locale confirmă această legitimitate însă (şi aici mă despart de George) nu o crează. Legitimitatea referendară există pentru că noi toţi ştim că există un consens larg în anti-Traian Băsescu şi/sau pro-USL. Alegerile au demonstrat cel mult absenţa unui clivaj regional.

Firul 2. Constituţia şi preşedinţii Camerelor

Oricât de bizară, îngheţarea postului de preşedinte al unei Camere a avut efecte pozitive. Puterea construită pe negocieri pe sub masă şi şantaj a găsit cel puţin un preşedinte de Cameră ostil, limitând anumite decizii, dar mai ales amintind prin simpla existenţă de păcatul originar pe care este construită guvernarea. Odată cu numirea dl Blaga însă, această funcţie dispare şi este înlocuită cu exprimarea voinţei majorităţii.

Curând însă majoritatea dispare, lăsând poziţia de preşedinte al Senatului şi fără funcţie şi fără sprijin. La Camera Deputaţilor, doamna Anastase adusese deja propriile deservicii ideii de legitimitate, rămânând în post char şi după o înşelăciune flagrantă.

Final (deocamdată)

Este evident din simpla enumerare de mai sus cum formele de legitimitate întâi alternează şi pe urmă dispar. Ce schimbări aduce existenţa unui nou guvern (Ponta)?

CCR decide ca premierul nu poate merge la Bruxelles. Deoarece Constituţia este prea ambiguă să susţină o decizie clară, Curtea trebuie să facă scriitură creativă şi descoperă instituţia şefului de stat. Considerând şi unele declaraţii ale preşedintelui, apare posibilitatea ca după alegeri premierul să fie numit din nou din rândurile minorităţii parlamentare. Victor Ponta decide să se strecoare între decizie şi publicarea ei şi să participe la şedinţele Consiliului.

Exploatând mai departe fisurile din sistemul legal, noua majoritate parlamentară îşi numeşte preşedinţi ai camerei după propriul gust, schimbă Avocatul Poporului şi limitează (prin ordonanţă de urgenţă) atribuţiile CCR.

Ştiu că mulţi văd o ruptură, pe mine mă uimeşte însă continuitatea. Să spui că am atins nivele fără precedent este tautologic în măsura în care fiecare nivel a fost fără precedent. În rest golirea instituţiilor de legitimitate (indiferent de sursa ei) duce la nesupunerea oamenilor faţă de instituţii – este un fapt banal. Fiecare putere a trăit în zona de penumbră a legilor. PDL/Traian Băsescu au locuit în zona dintre sensul agreat prin consens al cuvintelor şi cel de dicţionar. USL se foloseşte de capacitatea birocratică de a produce norme cu efect temporar (adică şi dacă sunt invalidate ele se aplică de drept până la invalidare). O excepţie mi se pare că face aici guvernarea Tăriceanu.

Iar apărătorii formei care crează fondul nu au a se teme. Post factum actele celor puternici tind să devină oricum legale.

Andrei Tiut

Anunțuri

3 comments

  1. Ca sa nu fiu gresit inteles, problema nu incepe cu Traian Basescu si CCR (desi acestia joaca un rol esential). Problema incepe cu Constitutia insasi si cu cel pentru care a fost scrisa (Adrian Nastase).

  2. @ Andrei
    Eu nu vad vreo problema cu sintagma seful statului. CCR practic a descoperit secretul lui Polichinele. Chiar daca nu este mentionat expres in constitutie, concluzia ca Presedintele e seful statului este evidenta. Raman in continuare problematice raporturile dintre presedinte si premier….

  3. Daca traseismul politic s-ar solda cu pierderea mandatului (un parlamentar care trece de la un partid la altul inclusiv daca ar deveni independent, precum si daca un independent ar adera la un partid, atunci si numai atunci parlamentul ar avea legitimitate pe toata perioada dintre alegeri si majoritatea poate impune regulile si in afara institutiei parlamentului, bine inteles fara a incalca constitutia .

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s