Acest articol inaugurează o serie de postări care vor analiza miturile și prejudecățile pe care românii le au față de politica externă a propriului stat. „Răsfoind” agenda publică românească și din dialogurile purtate cu diferite persoane pe tema politicii externe a României am constatat că la nivelul publicului, dar și în rândul intelectualilor există o serie întreagă de mituri, idei preconcepute și mistificări legate de acest subiect. Situația este agravată de comentatorii politici care se plimbă de la o televiziune de știri la altă și opinează asupra politicii externe românești, pozând în experți deși nici studiile sau experiența profesională nu-i recomandă.

Unul din cele mai des întâlnite și populare mituri despre politica externă românească este că statul român și-a trădat aliații. A fost un mit destul de popular care a a circulat mai ales în timpul campaniei de aderare la NATO și a fost folosit ca justificare (parțială) pentru ratarea primului val de integrare nord-atlantica a fostelor state membre ale Pactului de la Varșovia sau ca temere nejustificată pentru a nu fi primiți în Alianță.

Mitul trădării aliaților relevă o serie de informații importante despre modul în care politica externă este percepută și înțeleasă în România. În primul rând personalizarea – trădare este o faptă care afectează o persoană sau un grup de persoane. Chiar dacă există tendința de a personaliza statele discursul despre politica externă, atât la nivel practic (a se vedea cât de des e uzitată sintagma „prieteni și aliați” în discursul diplomatic) cât și la nivel academic – statele nu sunt persoane.

În secolul al XIX-lea și al XX-lea dat fiind impactul naționalismului asupra politicii interne și internaționale tendința de a personaliza statul a dominat. Dar diplomații experimentați realizau că în relațiile dintre state nu există loc de sentimente – ci doar de interese. Premierul britanic  vicontele Palmerston era perfect conștient de acest lucru, și chiar dacă se referea doar la cazul specific al Marii Britanii, principiul enunțat este universal valabil:

…De aceea susțin că este o politică mioapă (narrow politics) să presupunem că un anumit stat trebuie considerat aliatul etern sau adversarul perpetuu al Angliei. Nu avem aliați eterni și nu avem inamici perpetui. Interesele noastre sunt eterne și perpetue, și este de datoria noastră să le urmăm. (Discurs susținut în fața Camerei Comunelor, 1 martie 1848)

În funcție de interese, dușmanul de acum poate deveni aliatul de mâine. Mai cinic decât vicontele Palmerston, Taleyrand considera că trădarea este doar o chestiune de date. Relația dintre interesul național și angajamentul diplomatic este fundamentală pentru înțelegerea politicii de alianțe. Acest mic excurs în istoria diplomatică ne aduce la definiția alianței: o relație formală sau informală de cooperare în materie de securitate între două sau mai multe state suverane (Walt, 1987:1). Interesele privind securitatea națională stau în spatele politicii de alianțe, iar valorile,  afinitățile civilizaționale (dacă pot fi numite așa) și preferințele ideologice joacă roluri secundare.

Al doilea lucru relevat de mitul trădării aliaților este modul în care este percepută politica externă și relațiile internaționale în spațiul public românesc – și nu mă refer aici doar la publicul român, ci și la comentatorii politici și intelectualii publici. În cazul acestora din urmă partizanatul, interesele obscure, lipsa de informare, nevoia de reacție rapidă și lipsa de expertiză în politica externă conduc în general la concluzii eronate și analize slabe.

Mitul trădării aliaților și modul în care a fost utilizat mai scoate în evidență un aspect important privind percepția asupra politicii externe a românilor – lipsa de încredere în propriile forțe. Prin asocierea trădării cu politica externă se pun sub semnul întrebării utilitatea și coerența deciziilor de politică externă luate de statul român precum și capacitatea diplomației românești de a lua decizii în viitor.

Cum ne-am „trădat aliații”…

Acuzația de trădare a aliaților își are originile într-o interpretare eronată și tendențioasă a istoriei diplomatice românești. Sunt citate deobicei în sprijinul teoriei „trădării aliaților” intrare în Primul Război Mondial de partea  Antantei cu toate că formal România era aliată cu Puterile Centrale, ruperea alianței cu Germania pe 23 august 1944 și trecerea de partea Aliaților în Al Doilea Război Mondial, refuzul de a invada Cehoslovacia pentru a suprima Primăvara de la Praga în 1968 alături de ceilalți membri ai Pactului de la Varșovia și sprijinirea NATO în 1999 în timpul campaniei aeriene împotriva Serbiei.

De la Puterile Centrale la Antantă

În 1883 la 6 ani de la obținerea independenței România se alătură sistemului de alianțe promovat de Otto von Bismark în Europa Centrală pentru a stabiliza dominația germană și a evita apariția unei coaliții balansatoare. Tripla Alianță (Germania, Austro-Ungaria și Italia) oferea României garanții de securitate împotriva Rusiei, care după Războiul ruso-turc (1877-1878) devenise principala amenințare la adresa securității naționale după anexara sudului Basarabiei în schimbul recunoașterii independenței.

Alianța României cu Puterile Centrale  a fost una secretă– ea nu a fost asumată public, tratatul  de alianță nefiind niciodată ratificat de Parlament. Această alianță era cunoscută doar de rege și de un cerc răstrâns de decidenți – primul ministru, miniștrii de externe, iar regele era responsabil pentru activarea casus foederis. Cum aspirațiile naționale ale românilor vizau Ardealul, aflat sub dominație austro-ungară alianța nu avea cum să fie una populară. Naționalismul iredentist al românilor era dublat și de sentimente filo-franceze foarte puternice (sentimentul pro-german era însă la fel de intens) care făceau alianța cu Germania, deși utilă și necesară, greu de asumat public. Tratatul de alianță a fost reînoit la intervale regulate din 1883 până în 1913.

Deși România avea un rol secundar în Tripla Alianță, era un aliat util și motivat împotriva Rusiei și asigura securitatea la Răsărit a Austro-Ungariei. Perspectiva recuperării sudului Basarabiei și poate a întregii provincii în urma unui război cu Rusia a mai amorțit aspirațiile  pentru recuperarea Ardealului, dar nu pe termen lung. Alianța s-a erodat treptat, devenind atât pentru România cât și Puterile Centrale literă moartă.

Factorii care au contribuit la acest proces au fost conflictele comerciale cu Austria, disputa privind controlul navigației pe Dunăre (care a și generat o mică cursă a înarmărilor între România și Austro-Ungaria), dar mai grav politica de maghiarizare a românilor  din Transilvania și interesele divergente ale Austriei și României în Balcani. Bucureștiul nu privea cu ochi buni tentativele Bulgariei de a-și spori teritoriul pe seama vecinilor săi, în timp ce Viena încerca să atragă Sofia în rândul Puterilor Centrale pentru a neutraliza ambițiile iredentiste ale Serbiei. De asemenea amenințarea rusească la adresa României, motivul principal al alianței cu Puterile Centrale, a început să se diminueze la începutul secolului XX, ceea ce înlăturat rațiunea din spatele alianței. Transformarea Germaniei într-un potențial hegemon regional, formarea Antantei și aspirațiile de întemeiere a unui stat național care să reunească toate sau aproape toate teritoriile locuite de români au condus la reconsiderarea graduală a politicii de alianțe a României.

Alianța cu Puterile Centrale devine practic caducă în timpul Războaielor Balcanice, când România se opune ambițiilor  Bulgariei și intervine de partea Serbiei și Greciei în conflict (1913). Cum Bulgaria era sprijinită de Puterile Centrale, iar Grecia, Muntenegru Serbia și Turcia de Antantă, acesta a fost semnalul că România numai era dispusă să urmeze Austro-Ungaria și Germania. Chiar și așa alianța a fost reînoită, din rațiuni dinastice mai mult decât practice, în 1913 pentru încă 7 ani. Proclamarea neutralității la începutul Primului Război Mondial a însemnat pentru Puterile Centrale că șansele ca România să li se alăture în conflict deveneau foarte mici. Decizia de a merge pe mâna Antantei în 1916 nu a șocat și nu a reprezentat o trădare – pur și simplu o recunoaștere că prioritățile se schimbaseră față de 1883.

23 August 1944 – Părăsirea Axei

Ruperea alianței cu Germania nazistă în 1944 este cea mai controversată decizie de politică externă a României din secolul al XX-lea și cel mai mistificat eveniment din istoria statului modern român. A fost o decizie care a asigurat însă supraviețuirea statului român în timpul celui mai violent război hegemonic care a cuprins Europa.

Ca să evaluăm decizia de rupere a alianței cu Germania în vara anului 1944 trebuie să înțelegem originile acesei alianțe. Germania nazistă s-a lansat la mijlocul anilor ‘30 într-o campanie diplomatică de subminare și distrugere a status quo-ului european stabilit de sistemul de Tratate de la Versailles – din care făcea parte și România. Berlinul avea ambiții teritoriale în Europa Centrală și de Est sub forma recuperării teritoriilor locuite de germani pierdute după Primul Război Mondial, a obținerii spațiului vital (Lebensraum) pentru dezvoltarea Germaniei și a dominației rasei ariene în dauna raselor inferioare (Untermenschen): evreii, slavii, romii.

România era un potențial inamic al Germaniei prin calitatea sa de membru a sistemului de alianțe regionale și de aliat al Franței și Marii Britanii. Din cauza rezervelor sale de petrol și a exporturilor de grâne România era vitală pentru efortul de război german. Germania a profitat de diferendele pe care România le avea cu Bulgaria, Ungaria și URSS pentru forța Bucureștiul să se alăture Axei sau să dispară de pe hartă. Practic România a fost constrânsă să accepte alianța cu Germania. Aliații regionali ai României au fost înghițiți de Germania (Cehoslovacia și Polonia), iar statul român a fost amputat pentru a satisface nevoile aliaților germani (URSS, Ungaria, Bulgaria). Promisiunile făcute de Adolf Hitler privind recuperarea teritoriile pierdute în urma Tratatului Ribbentrop-Molotov și a Dictatului de la Viena nu au reprezentat niciodată garanții ferme că acestea vor fi recuperate – cu excepția poate a Nordului Bucovinei și Basarabiei în cazul victoriei împotriva URSS. Iar în cazul unei victorii naziste în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial existența  României în cadrul noii ordini germane a Europei nu era garantată deloc.

Eșecul campaniilor germane în Rusia, Africa de Nord și debarcarea aliaților occidentali în Normandia au pus sub semnul întrebării victoria Germaniei în al Doilea Război Mondial. În ciuda pierderilor suferite pe frontul de est și a perspectivelor sumbre ale alianței cu Germania nazistă, Ion Antonescu nu a avut nici imaginația și nici voința politică de a rupe alianța cu Berlinul. Continuarea alianței cu Germania nazistă după debutul ofensivei Iași-Chișinău punea România în situația de a fi ocupată de armata sovietică și poate chiar de a dispărea ca actor suveran din sistemul internațional. Drept urmare se impunea ieșirea din război, cât mai curând posibil și ruperea alianței cu Germania. Atacurile germane asupra României după 23 august 1944  și modul în Bucureștiul a devenit aliat al Axei au justificat trecerea de partea Aliaților – chiar dacă statul român a fost considerat inamic înfrânt și nu i s-a recunoscut cobeligeranța prin Tratatul de la Paris din 1946.

Zdrobirea Primăverii de la Praga 1968

Refuzul României de a se alătura Pactului de la Varșovia în august 1968 pentru a suprima primăvara de la Praga a fost instrumentalizat pentru a legitima regimul comunist, dar și pentru ilustra mitul trădării aliaților. În ciuda denunțării de către Nicolae Ceaușescu a invaziei Cehoslovaciei, România nu a părăsit alianța cu Uniunea Sovietică – chiar dacă a fost o alianță impusă prin forță, ca și în cazul celei cu Germania nazistă. Bucureștiul era mult prea slab pentru a contesta cu succes hegemonia sovietică în Estul Europei, iar Pactul de la Varșovia era o alianță care garanta existența statului și regimului în contextul Războiului Rece. Pe scurt Nicolae Ceaușescu voia o „ajustare” a relației cu URSS, nu o schimbare fundamentală de curs în politica externă.

Acest gest diplomatic a fost calculat astfel să obțină două lucruri în plan extern: să excludă posibilitatea înlocuirii conducerii PCR cu membrii de partid loiali Moscovei și o mai mare autonomie în plan extern. În esență a reprezentat o continuare a politicii PCR de creștere a autonomiei în plan intern și internațional față de URSS inaugurată de Gheorghiu Dej. Acesta autonomie permitea regimului comunist român să aleagă propria direcție de dezvoltare în cadrul țărilor socialiste, fără teama unei intervenții din partea Moscovei (destalinizarea, planul Valev). În practică a însemnat consolidarea unui regim stalinist.

NATO și Iugoslavia 1999

În 1999 România a luat o decizie divizivă la nivel intern – sprijinirea campaniei NATO de bombardare Iugoslaviei (Operațiunea Allied Force) pentru oprirea crimelor împotriva umanității comise împotriva etnicilor albanezi din provincia Kosovo. România a ales să sprijine NATO politic și militar, acordând drept de survol avioanelor alianței. Această decizie de politică a fost una foarte dificilă pentru România, creînd diviziuni în interiorul elitei politice și nefiind foarte populară. De asemenea este una din sursele mitului trădării aliaților.

Între România și Iugoslavia nu se încheiase o alianță, dar exista un tratat de bună vecinătate și prietenie și o simpatie publică foarte mare pentru vecinul de la sud-vest. Destrămarea violentă a Iugoslaviei în anii 90 a creat în regiune un climat de insecuritate. Încercarea Serbiei de a domina ceilalți membrii ai federației a degenerat în genocid și epurare etnică. Evenimentele din Iugoslavia au necesitat intervenția ONU și mai târziu a NATO și a Statelor Unite. Chiar dacă conflictele din fosta Iugoslavie nu s-au extins la nivel regional, riscul a existat.

România se afla în 1999 într-o poziție delicată: ratase primul val de aderare la NATO, traversa o criză economică majoră, se confrunta cu tensiuni sociale serioase (mineriadele), regimul democratic era fragil și risca să rămână într-o zonă gri, între Occidentul democratic și prosper și Estul continentului aflat în marasm economic și incertitudine politică. Iugoslavia nu era aliata României, iar sprijinirea ei ar fi însemnat îndepartare de principalele țeluri ale politice externe românești: integrarea euro-atlantică. Opțiunea pentru NATO a fost una firească în contextul internațional din 1999 și a interesului național, deși impopulară.

Concluzii:

Mitul trădării aliaților este un amestec de judecăți de valoare și mistificare istorică  servite pe post de explicație pentru anumite decizii cheie din politica externă românească. Este poate cel mai bun exemplu că judecata de fapt și expertiza nu pot fi înlocuite cu judecata de valoare și opinia, dar acestea din urmă au mai multă priză la public decât primele.

George VIŞAN