Să incep cu o precizare. Termenul carismatici nu se referă la posesorii de carismă, așa cum ar sugera dicționarele ci la cei care sunt adepții posesorilor de carismă. Anume la aceia care își susțin favoritul politic pe baza abilității percepute a acestuia de a îndeplini sarcini extraordinare. Detalii aici. Ne referim, desigur, la carismaticii care îl susțin pe președintele în funcție. Dan Diaconescu are propria serie de adepți, dar aceștia sunt altă poveste.

O parte din amicii mei băsescieni de pe Facebook (3-6) au jucat întotdeauna rolul peștilor martor. După cum poate știți unii pești sunt deosebit de sensibili la substanțe toxice și mor dacă apa este poluată. Luați deci cuvântul pești ca un „term of endearment”. Peștii mei au supraviețuit multor încercări. Au exista momente când păreau că nu se simt prea bine în pielea lor, dar au continuat mereu să înoate. Ei bine, de câteva zile peștii par bolnavi.

Este posibil ca susținerea Elenei Udrea să fi fost o primă piatră de încercare. Unii au sperat dincolo de speranță că Traian Băsescu va întoarce logica politică cu capul în jos și va convinge mii de delegați să voteze cu Monica Macovei. Dar logica politică a acțiunilor președintelui a fost prea puternică pentru a fi contestată. În plus, momentul „Pa PDL” a insuflat noi speranțe.

Mișcarea Populară pare să fi fost primul semn vizibil. Decizia de a forma această organizație este un bun test al hârtiei de turnesol pentru o întrebare simplă: „Există astăzi, realist vorbind, căi de occidentalizare a României care să nu treacă prin Traian Băsescu”. Dacă răspunsul este nu, atunci acțiunile președintelui au o logică, oricât de neplăcută, prin faptul că îl mențin în atenția opiniei publice.

Doar că mai mulți susținători intelectuali ai președintelui au răspuns mereu „ba da”. În viziunea lor sprijinul față de președinte nu a fost niciodată o formă de devotament ci o alianță pentru atingerea unor scopuri comune. O alianță privilegiată, dacă doriți, dar nu singura teoretic posibilă. La șicanările adversarilor cum că ar fi „slugi băsiste”, au zâmbit mereu, olimpian, știind că ei doar se bazează pe Traian Băsescu, dar slujesc idealuri mai înalte.

Problema Mișcării Populare, în acest context, este că nu a adus nimic nou. Viciile și virtuțile sale, atât cât le putem bănui, se găsesc la fel de bine și în diversele grupări formale și informale deja existente, de la reformiștii din PDL până la NR sau FC. Singurul lucru nou pe care îl aduce este patronajul cvasi-direct al președintelui. Ori, după cum spuneam, o parte din susținătorii președintelui au susținut mereu că nu se mulțumesc doar cu atâta.

În plus, odată cu crearea MP, Traian Băsescu a realizat două mici contra-performanțe. Pe de o parte i-a „invalidat” pe cei care construiseră „în numele lui” și le-a cerut să se re-acrediteze (re-sfințească) la biroul unor consilieri prezidențiali care au fost mereu mai degrabă acceptați decât respectați. În al doilea rând, și-a recunoscut limitele; noua mișcare este în mod prea vizibil banală pentru a genera entuziasmul cu care dl președinte a ajuns să se obișnuiască.

Al doilea semn vizibil a fost susținerea (deocamdată implicită) a propunerilor lui Victor Ponta pentru funcțiile vacante de procurori. Mai precis, susținerea unei proceduri fără concurs.

Acuma, să ne înțelegem, ideea de depolitizare prin concurs este un mit de dată recentă al cărui scop este să separe USL de numirea procurorilor. Este adevărat că o formă de selecție meritocratică a existat pe vremea doamnei Macovei. Dar doamna Macovei (1) a anulat avizul obligatoriu al CSM și (2) nu a delegat decizia sa unei comisii. Prima decizie poate fi înțeleasă; nu poți face reformă fără să proiectezi putere. Doar că făcând asta d-na Macovei a recunoscut formal politizarea care înainte se manifesta subteran.

Apoi, decizia numirilor a fost întotdeauna recunoscută de prieteni și dușmani ca fiind a d-nei Macovei. Nu e ca o decizie „notarială” în urma unei proceduri cu rezultate evidente ci ca o decizie reală. Participând la decizie, în ciuda protestelor magistraților, d-na Macovei a recunoscut implicit că nu se pot formaliza și proceduraliza total criteriile de selecție. Astfel, „concursul” din vremea d-nei Macovei a fost o (corectă) decizie managerială, dar a vorbi de el ca depolitizare mi se pare incorect.

Dl. Băsescu are justificarea lui să creadă că diferența dintre numirile acestea și cele dinainte este doar graduală. Să nu uităm că amânarea unor noi numiri a fost o decizie pur politică, fără bază procedurală; și, totuși, nu a protestat nimeni. Doar că, într-o perioadă de aproximativ trei zile, „depolitizarea prin concurs” a devenit adevărul oficial al mișcării civice de reformă a Justiției. Oceania has always been at war with Eastasia.

Depolitizarea prin concurs justifică trecutul, prezentând o imagine idealizată în care reforma se face fără forță. În același timp ea prezintă o linie de acțiune clară pentru viitor. Iar dl Băsescu, coautor al acestui consens recent, (se pare că) a hotărât să îl calce în picioare pe baza unor argumente de realpolitik împărtășite cu – nomina odiosa – dottore Ponta.

*

Pornind de la obiectivele de la care bănuiesc că pornește președintele și considerând (puținele) opțiuni existente, nu aș spune că gesturile sale sunt cu totul lipsite de justificare. Până la urmă, el a făcut ceea ce fac politicienii: a găsit soluții creative care evită blocajul instituțional. Doar că asta este logica mea rece. Dl. Băsescu vrea de multă vreme să fie mai mult, mai puternic și mai sus decât clasa politică. Astfel, dacă îl judecăm pe bază de criterii politice, aste este, pentru el, o veste proastă.

Dar să revenim la peștii martor. Ei, și nu președintele, sunt subiectul meu. Peștii martor au făcut o nemaifăcută. Au protestat și au pus condiții. Au spus că președintele trebuie/ trebuia să facă asta și asta, altfel greșește.

O vorbă să-i zic lui Băsescu: vara trecută l-au salvat UE, legile, instituțiile și regulile statului de drept, nu realpolitik de Dâmbovița și nici cine știe ce negociere cu USL-ul.

Zic așa, preventiv, dacă l-o fi bătut vreun gând de negociere pe procurorii șefi pe lângă lege și pe lângă procedura aia transparentă cerută azi de UE, a n-șpea oară.

Evident, toată agitația a fost în lumea virtuală; nimeni nu s-a gândit să se ducă la Cotroceni să îi spună ce gândește. Dar nu asta este ideea.

Închipuiți-vă că cineva l-ar angaja pe dl Patapievici în fruntea unei instituții culturale dar, înainte de asta ar pune această condiție: „Vreau să mă asigur că te vei ocupa de cultura înaltă și nu ne vei pierde timpul cu prostioare protocroniste precum invenția caloriferului”. Nu vă puteți închipui așa ceva pentru că nu vi-l puteți închipui pe dl Patapievici făcând prostioare culturale.

Ei bine, între adepții săi dl Băsescu avea un statut asemănător. Dacă adepții săi protestează și pun condiții ei încetează să mai fie adepți și încep să fie tovarăși de drum. Și, la o răscruce, o parte dintre ei pot alege să pășească mai degrabă alături de Daniel Morar și/sau Mihai Ungureanu și/sau alte nume.

Andrei Tiut

Notă. Poate vă întrebați de ce, în timp ce „țara arde”, eu scriu despre discuții pe Facebook. Explicațiile sunt că (1) m-am plictisit să spun că nu se rupe USL nici săptămâna asta și (2) am vorbit, mai pe larg, despre o soluție de compromis în privința procurorilor tocmai în noiembrie trecut; nu am de ce să mă repet acuma.