Ieri am avut o oră moartă, în care m-am gândit să desenez scena politică din România, aşa cum o văd eu. Sau, mai bine zis, aşa cum o puteam vedea la acea oră; între timp s-a mai mişcat un pic.

Legenda schemei este în linii mari intuitivă. Sus este puterea, jos este opoziţia. Contururile ferme înseamnă instituţionalizare, „norul” înseamnă o grupare ne-instituţionalizată. Săgeata bi-direcţională înseamnă o relaţie funcţională, cea uni-direcţională semnifică de obicei aşteptări ne-împărtăşite. Fulgerul este conflict (nu contează direcţia săgeţii). PPDD şi UDMR lipsesc din motive de spaţiu. UNPR şi PNŢCD lipsesc pentru că, într-un anume sens, nu există.

Schema se pliază pe ambele descrieri ale „conflictului dominant” de pe scena politică, aşa cum le-am discutat într-un articol anterior. Ceea ce am încercat să sugerez prin construcţia ei este că nu avem un conflict „adevărat” şi o serie de conflicte „de faţadă” ci o ţesătură de colaborări şi conflicte. Altfel, desfid pe oricine să îmi proiecteze tot acest amalgam pe o axă stânga-dreapta.

O ultimă, dar importantă, observaţie. În timp ce zona Puterii este (doar) conflictuală, zona Opoziţiei este sfâşiată şi haotică. Putem concepe, teoretic, o realiniere care ar destrăma norul Opoziţiei şi ar desfiinţa USL. Dar ideea că rămăşiţele Opoziţiei vor avea un rol dominant sau măcar egal în noile tabere mi se pare naivă. Ceea ce îi trebuie Opoziţiei este identitate, structură şi împământenire (entrenchment) în societate. Şi nu (doar) să moară capra Puterii.

Andrei Tiut