via ContextPolitic.net

Să începem cu o observaţie simplă. Toţi candidaţii cu şansă la alegerile prezidenţiale au fost fie percepuţi ca „oameni de stat” fie au fost sprijiniţi de o alianţă. Prin alianţă nu înţelegem reunirea unor partide care pe vremuri au fost un singur partid ci o coalizare între partide cu electorate diferite. Explicaţii posibile aici. Ştiind acum acest lucru, putem să ne uităm cu alţi ochi la suma de potenţiali candidaţi.

Am ales pentru această scurtă analiză nume a căror notorietate şi încredere le dă dreptul, măcar teoretic, să spere la acest post. Totuşi, vă încurajez să nu confundaţi încrederea cu intenţia de vot. Dacă cetăţeanul are încredere în candidat el poate totuşi să voteze un alt candidat în care are mai multă încredere, pe care îl consideră a avea şanse reale sau pe care îl consideră mai potrivit pentru post.

Candidaţii PNL

Dl Crin Antonescu este desigur, primul nume care vine în minte. El este, ca fost preşedinte interimar, actual şef al Senatului şi (deocamdată mai mult teoretic) ca şef al Comisiei de revizuire a Constituţiei un om de stat. Dl Antonescu este şi om de alianţă… atâta vreme cât această alianţă se numeşte USL. Dacă, ipotetic, USL se rupe, dl Antonescu va avea dificultăţi să se alieze cu PDL şi în acelaşi timp să păstreze anti-băsescieni radicali ai USL. Din acest punct de vedere, profilul să a devenit cumva de nişă.

Dacă USL se rupe, omul de alianţă al PNL poate fi Klaus Iohannis. Dl Iohannis nu are o ideologie politică care să fie luată în serios de electorat, el este mai degrabă „omul care face”. El ar putea apela la dezamăgiţii PSD, la electoratul tradiţional al PNL, şi ar putea încă să se alieze cu PDL pe un „proiect pragmatic pentru cetăţeni”.

Domnul Iohannis nu este însă, obiectiv vorbind, „om de stat”. Staff-ul său ar avea mult de muncă pentru a acoperi acest scop, însă măcar se vor putea folosi de conexiunile germane (reale sau imaginate) de statura impozantă şi de tonul extrem de demn al candidatului.

Candidaţii PSD (presupunând disoluţia USL)

Victor Ponta reprezintă ca prim-ministru statul român în diverse situaţii şi este, prin definiţie, un om de stat. Ca tip de politician şi ca imagine, dl. Ponta ar putea fi şi un „om de alianţă”. Doar că posibilităţile sale de a se alia ar putea fi restrânse în cazul ruperii USL. Simpatizanţii PNL vor vedea în el un trădător în timp ce simpatizanţii PDL îl vor privi ca principalul beneficiar al „loviturii de stat”.

Sorin Oprescu nu este om de stat. Dacă ar candida pentru PSD ar trebui să iasă în faţă Ion Iliescu şi să ne asigure ca dl Oprescu are de fapt asemenea calităţi, doar că nu a avut ocazia să le exercite. Ion Iliescu este, în mintea multor alegători PSD, omul de stat prin excelenţă. Acolo unde dl. Iliescu nu convinge, va fi scos în faţă Victor Ponta care poate defila la braţ cu primarul Capitalei în diverse ocazii. Este greu de spus cât de eficient ar fi acest balet, dar probabil că se poate obţine măcar o atitudine neutră a publicului privind capacitatea sa de a face faţă funcţiei. Reversul medaliei este că atât dl. Ponta cât şi (mai ales) dl. Iliescu pot dăuna masiv unei candidaturi opresciene.

În schimb dl Oprescu se poate „vinde” ca om de alianţă, capitalizând experienţa sa ca independent şi realizările (reale sau imaginare) pe care le împarte cu CGMB. PNL s-ar ralia greu unei candidaturi a primarului Capitalei (din motive evidente). Dar PDL, partidul primarilor şi al dlui Blaga, ar putea decide, pragmatic, că dl. Oprescu este soluţia cea mai potrivită.

Candidaţii PDL & PMP & PFC &…

Mihai Ungureanu şi-a cultivat din timp imaginea de „prezidenţiabil al dreptei”. Dl Ungureanu este, faptic vorbind, fost ministru de externe şi fost prim-ministru. Deci om de stat. Doar că… ambele mandate s-au încheiat cu concedierea sa abruptă. 

În privinţa alianţelor, dl Ungureanu şi-a cultivat inteligent disponibilitatea. Doar că aliaţii care contează sunt mai puternici decât PFC şi nu au motive să îl accepte pe acesta ca lider.

Cătălin Predoiu nu este nici om de stat şi nici nu are o alianţă în spate. Însă are cel puţin suficient combustibil pentru electoratul vechiului ARD. Electoratul său consideră reforma în Justiţie echivalentă cu „reforma statului” şi MCV un act major (poate actul major) de politică externă. În plus, dl. Predoiu este deja imaginea alianţei între reformiştii PDL şi structura de partid. Pe scurt, dl Predoiu este o excelentă alegere pentru un PDL care vrea să piardă onorabil (adică păstrând relevant partidul). Ca să ajungă mai departe dl. Predoiu trebuie să se re-inventeze, să fie (mult) mai mult decât a fost până acum.

Complexul diplomatico-informaţional, adică domnii George Maior, Mihai Răzvan Ungureanu (am vorbit de el separat), Mircea Geoană, Teodor Meleşcanu. Oricare dintre aceştia poate patrona o alianţă, presupunând că cineva ar avea fantezia să le pună o alianţă la picioare. De asemenea ar putea pretinde că, dincolo de voltele politice din carieră, au slujit mereu „interesul naţional”. Dar atuurile lor sunt de rang secund. Potenţialul lor de alianţă este scăzut din cauza „trădărilor” anterioare; imaginea de om de stat nu poate fi susţinută decât printr-o aprigă forţare a imaginaţiei. Membri acestu grup ar putea fi candidaturi viabile doar dacă populaţia va avea vreodată impresia că asistă la disoluţia statului – atunci imaginea lor de oameni blânzi şi totuşi „de forţă” ar da roade.

*

Acest articol nu a fost scris pentru a vă spune cine va fi preşedinte. Mai degrabă el spune cine nu poatefi şi cine (şi cum) ar putea fi nevoit să se reinventeze pentru a avea şansa unei lupte decente. Restul se decide la vot.

Andrei Tiut

Notă: Gh. Falcă este deocamdată tabula rasa pentru criteriile acestui articol. Nu ştiu să aibă notorietate care să îl recomande, nu are profil de om de stat şi îmi este greu să îl văd capul unei alianţe. Dacă oricare din lucrurile acestea se schimbă, promit să revin asupra sa.