Într-un articol anterior am estimat, chiar dacă grosier, raporturile de forţă între forţele cele mai hotărâte favorabile şi opuse proiectului Băsescu. Am făcut această analiză în ideea că un compromis, oricare ar fie el, va trebui să ţină cont de acest raport. Spre exemplu, demisia condiţionată a lui Traian Băsescu ar fi fost un compromis rezonabil în 2011, dar probabil nu mai este acuma.

La fel de importante în vederea unui compromis sunt şi raporturile de încredere. În cele de mai jos voi vorbi în primul rând de încrederea intre politicieni. Există o opoziţie independentă faţă de Traian Băsescu însă aceasta nu are – deocamdată – o voce distinctă. Există de asemenea susţinători ai preşedintelui suspendat care au o voce distinctă, însă în toate momentele critice aceştia au ales să nu aleagă o cale independentă.

Preambul (pe care îl puteţi sări dacă vă simţiţi deja excesiv de familiar cu faptele)

Încrederea reciprocă nu a fost niciodată punctul forte al politicienilor noştri. În majoritatea alegerilor s-au înfruntat tabere care îşi negau nu doar reciproc doctrina, ci şi legitimitatea morală şi politică. Acest fapt nu a încurcat prea mult, atâta vreme cât schimbarea de putere a avut loc, de fiecare dată, elegant şi paşnic. Din nefericire Constituţia din 2003 a fost construită pentru coabitare. Printr-un ghinion şi mai mare (din această perspectivă) primul preşedinte a fost în mod particular străin eticii coabitării.

Efectele nu s-au văzut imediat. Între 2004 şi 2009 PDL, PSD şi PNL şi UDMR au guvernat în mod explicit sau implicit în grupuri de 2+1. Părea nu doar că există încredere, ci chiar că spiritul competitiv este înecat în interese politice. Din 2009 însă PDL a asumat în esenţă dominarea guvernării, cu UNPR şi UNDMR ca sateliţi. Atât opoziţia cât şi (probabil) electoratul său a văzut acest gest ca fiind un abuz de putere şi o încălcare a spiritului democraţiei.

Criza economică şi nesiguranţa lui Emil Boc au afectat şi mai tare susţinerea guvernării. Aici membrii proiectului Băsescu au luat hotărârea crucială de a nu mai planifica strategic pe termen lung. În loc să consolideze prestigiul partidului în rândul electoratului său, lăsând porţi deschise de negociere şi pregătindu-se pentru ani de opoziţie ei au ales să ignore cu totul semnalele societăţii. Putem doar presupune că o parte din susţinători (cei sensibili la carismă) au mizat pe un nou miracol electoral al preşedintelui iar alţii (cinicii) au ales abordarea „după mine potopul”.

Atât măsurile de austeritate neselectivă şi ne-explicată cât şi suspiciunile de corupţie ce au rezultat din această decizie au dus la mişcările din ianuarie 2012 şi apoi la demisia guvernului Ungureanu. Este probabil că ambele evenimente puteau fi evitate.

În ciuda problemelor de încredere ce au rezultat din acest comportament, nu toţi liderii proiectului Băsescu îşi distruseseră în mod egal punţile de încredere. Dimpotrivă, după alegerile din acest an au existat voci îngrijorate de acumularea puterii USL şi care probabil ar fi salutat un proiect de opoziţie viabil.

Din nefericire referendumul a venit înainte ca acest eventual proiect să prindă formă. Iar mijloacele folosite de pentru a-l suspenda pe preşedinte au fost de natură să cheme la unitate necondiţionată şi nu la re-evaluări critice ale strategiilor. USL fie nu a anticipat dimensiunea reacţiei negative fie nu s-a arătat interesat de păstrarea punţilor de încredere.

Şi, pentru ca scenariul suspiciunii să fie complet, Traian Băsescu a ales strategia boicotului. Doar că, spre deosebire de boicotul parlamentar, boicotul referendar neagă legitimitatea unui întreg segment al societăţii. Şi încă un segment care, în rândul celor activi politic, este vast majoritar.

Încrederea între partide

Pe termen scurt USL poate accepta o reconciliere doar dacă liderii proiectului Băsescu fac un „drum către Canossa”. O reconciliere „generoasă” ar aliena în mod inutil un segment al electoratului USL şi ar întări poate PPDD. Pe de altă parte PDL/ICCD/etc. nu îşi pot permite un asemenea gest pentru a nu pierde ce a rămas din propriul electorat (poate tot către PPDD).

Un arbitru

… pentru acest joc lipseşte. CCR nu are credibilitate suficientă. Chiar şi presupunând o credibilitate sporită, Curtea nu are mijloacele necesare să rezolve toate problemele născocite de imaginaţia politicienilor. Ultimele sale decizii par [update:păreau] dimpotrivă să responsabilizeze spectrul politic prin refuzul de a acţiona cu date incomplete. Includ aici avizul de suspendare, validarea referendumului şi poate chiar hotărârea în cazul ICR.

De asemena Uniunea Europeană şi-a compromis poziţia neutră prin intervenţiile din primele zile ale suspendării. Probabil că aceste intervenţii au fost utile, dar Uniunea nu poate interveni în mod repetat în procedurile legale ale unui stat membru fără a crea precedente periculoase. Apoi diviziunea UE pe linii partizane, incoerenţă faţă de sancţiunile date Ungariei, procesul de comunicare cumva echivoc şi poate schimbarea de ton din ultimele săptămâni au creat (presupun) o impresie mai degrabă proastă electoratului român, impresie exploatată dealtfel de USL. Astăzi UE este parte din problemă, iar liderii ei nu par a avea viziunea sau interesul necesare pentru a fi parte din soluţie.

Ca să nu fiu cu totul nedrept, voi admite că intervenţiile externe au avut ca efect o relativă stabilizare a orizontului de aşteptare, zguduit profund de acuzele aduse de politicieni unii altora.

Un electorat de centru

Există mai multe teorii care susţin că partidele care îşi stabilizează electoratul de „dreapta” şi „stânga” se vor îndrepta apoi spre centru, iar concurenţa pentru voturile centrului va duce la apropierea ofertelor electorale şi politicilor guvernamentale. Cine este însă centrul spectrului politic? 7,4 milioane de oameni au urmat USL într-o aventură politică. Aproximativ 2 milioane au urmat PDL într-o aventură politică de sens contrar. Nu ştim – şi nu contează prea mult – cât  de fericiţi sunt unii sau alţii cu această alegere.

Candidaţii cei mai solizi pentru a fi centrul politic ar fi cei ce au votat NU la referendum. Dar ei sunt produsul unei situaţii politice excepţionale, prea puţini pentru a tenta partidele şi prea eterogeni pentru a avea propria voce.

Ce-i de făcut?

Date fiind faptele de mai sus mi se pare că nu poate o exista o reconciliere fără re-setarea adusă de alegeri. Sunt prea multe motive emoţionale şi raţionale şi prea puţini mediatori. Deci lupta politică continuă.

Contează astăzi cum ducem această luptă. Zarurile sunt deja în aer, ideea că o ultimă declaraţie belicoasă mai schimbă ceva este naivă. Şi nici negarea demografiei, a deciziilor CCR, demascarea oricărui dezacord ca impostură nu folosesc la nimic. Şi nici strategia „mini-recensământului” nu este înţeleaptă (chiar dacă ar fi doar o perdea de fum).

Nu putem înceta lupta politică, dar putem hotărâ cheia în care se duce această luptă. Gestul responsabil din partea noastră, a tuturor, nu este războiul total şi don-quişotesc, ci dimpotrivă o atitudine low-key.

Andrei Tiut

Alte articole în aceeaşi dezbatere:

• George Vişan: Cum reparăm ce am distrus în ultima lună?
• Barbu Mateescu: Falia – descriere şi potenţiale soluţii
• Andrei Tiut: Care sunt raporturile de forţă în societatea românească?