Iran: Acord controversat pentru o pace potențial fierbinte Răspunde

Secretary_Kerry_greets_Iranian_Foreign_Miniser_Zarif

Octavian Manea despre acordul în dosarul nuclear iranian, pentru Revista 22

Vestea compromisului asupra parametrilor unui potențial acord privind programul nuclear iranian a făcut înconjurul lumii. Este un moment istoric, spune Casa Albă. Dimpotrivă, proaspăt realesul premier israelian Beniamin Netanyahu vede o amenințare la adresa supraviețuirii Israelului. „Acordul cu Iranul reprezintă o reușită majoră pentru Statele Unite și Europa. Ne va ajuta să păstrăm o pace incomodă“, spune Nicholas Burns, un fost înalt oficial în Administrația Bush, care s-a aflat în centrul eforturilor de negociere cu Iranul din 2006 și 2007.

Sigur, suntem departe de aștep­tările de acum un deceniu. Dar și Iranul se află în altă epocă tehnologică. Dispune de know-how-ul și capacitatea de a fabrica o bom­bă nucleară în două-trei luni. Sub viitorul acord, această perioadă va fi extinsă la cel puțin 12 luni pentru un deceniu; timp de 10 ani, numărul centrifugelor va fi redus de la 19.000 la 6.104 (instalații de primă generație), dintre care doar 5.060 vor îm­bogăți uraniu; timp de un sfert de secol, pragul de îmbogățire nu va depăși 3,67%, iar stocul de 10.000 de kg de uraniu ușor îmbogățit existent în prezent va fi redus la 300 kg; reactorul de la Arak și instalațiile de la Fordow vor fi reconvertite în centre de cercetare cu finalitate civilă; întreg sistemul de centrifuge avansate ale Iranului va fi înghețat sub monitorizarea AIEA; sancțiunile internaționale vor fi ridicate numai după îndeplinirea tuturor angajamentelor, urmând să fie reactivate în cazul încălcării lor. Rămân în vigoare sancțiunile care vizează rachetele balistice, abuzul drepturilor omului și sprijinul terorismului.

Viitorul acord va institui un regim de supraveghere și control fără precedent. Pe lista de monitorizare se vor afla nu doar centrele deja cunoscute, precum Arak, Fordow sau Natanz, ci tot lanțul de aprovizionare cu materie primă care ar putea fi deturnată spre un site clandestin, în scopuri nucleare. Este una dintre lecțiile învățate punctual în 2009, prin descoperirea activităților clandestine de la Fordow, când atenția întregii lumii era concentrată pe instalațiile declarate. „Asta înseamnă că nu vom avea doar câțiva oameni desfășurați în două, trei sau cinci astfel de siteuri. Ci vom putea să avem o privire de ansamblu asupra întregului spectru, astfel că, dacă vor vrea să înceapă un program clandestin pentru producția unei arme nucleare, ei vor trebui să creeze o rețea de alimentare complet diferită“, a rezumat Obama una dintre con­dițiile cheie ale viitorului acord.

Testul esențial depinde însă de capacitatea Ad­ministrației Obama de a convinge statele Consiliului de Cooperare al Golfului (GCC), în special Arabia Saudită, că platforma politică a viitorului acord nuclear servește interesele lor. De nenumărate ori de la venirea să la Casa Albă, Obama a punctat faptul că miza impiedicării unei arme nucleare în mâna Teheranului înseamnă, pe fond, stoparea proliferării în Orientul Mijlociu. În această perspectivă, este foarte probabil ca o armă nucleară iraniană să determine simultan o cursă a înarmărilor în zona sunnită, cu aceeași finalitate. În acel moment, rivalitatea convențională dintre saudiți și iranieni ar căpăta și o dimensiune nucleară, care nu poate exclude și meciurile limită, de intimidare, pe muchie de cuțit, când una sau ambele părți ar putea fi dispuse să meargă până pe marginea prăpastiei. Mai mult, o umbrelă nucleară poate fi interpretată ca o zonă de imunitate, stimulând aventurile convenționale și cele asimetrice ale Teheranului.

Sunt observatori care cred chiar în posibilitatea extinderii protecției nucleare unor mișcări anti-israeliene sprijinite tradițional de către Iran, precum Hamas sau Hezbollah. „O ţară capabilă să-şi folosească capacităţile nucleare de descurajare pentru a-şi pune la adăpost acţiunile subversive neconvenţionale ar fi o noutate pentru regiune. Sub protecţia unei umbrele nucleare, nu e greu să ne imaginăm scenarii în care Iranul îşi flutură armele în efortul de a submina statele Golfului sau de a grăbi destabilizarea Libanului“, ne spunea în 2011 Shmuel Bar, un specialist din cadrul Institutului de Politică și Strategie de la Herzliya.

Istoria recentă ne arată că, atunci când o putere regională cu agendă revizionistă devine conștientă că a atins un anumit prag de imunitate militară, aceasta poate fi împinsă de noua conjunctură să conteste prin metode subversive statu-quo-ul local. Este cazul Pakistanului, care, la adăpostul umbrelei sale nucleare, a început să cultive o pleiadă de organizații teroriste pentru a submina controlul Indiei asupra Kașmirului. „Nuclearizarea a încurajat utilizarea militantismului. (…) Dezvoltarea unor capacități nucleare clandestine, ulterior la vedere, par să fi încurajat Pakistanul să-și urmărească cele mai îndrăznețe aspecte ale strategiei sale proxy fără teama unor consecințe serioase“, concluziona Christine Fair, profesor la Georgetown, în cartea să publicata anul trecut, Fighting to the End: The Pakistan’s Army Way of War. Din această perspectivă, amânarea cu un deceniu a unui astfel de scenariu și a introducerii variabilei nucleare în ecuația unei regiuni și așa profund instabile este în interesul tuturor.

Pe undeva, Iranul astăzi se află în poziția Uniunii Sovietice post-Vietnam, când Statele Unite erau deopotrivă interesate de des­tindere, dar în același timp și de reasigurarea strategică a aliaților preocupați că un acord cu Moscova nu înseamnă abandonarea lor. Ca și atunci, un acord de control al armelor strategice nucleare nu înseamnă și faptul că interesele Moscovei nu se vor ciocni, asimetric și chiar convențional, cu cele ale Washingtonului, în afara acestuia. De aceea, imediat, Casa Albă s-a grăbit să reafirme disponibilitatea de a consolida ajutorul oferit regimurilor sunnite amenințate de agresiunea subversivă a Teheranului. „Vrem să discutăm despre ce altceva putem să facem pentru a vă reasigura de angajamentul nostru față de securitatea voastră, pentru a contracara acele activități destabilizatoare și de a transmite foarte clar că, în timp ce vom avea un acord nuclear, vom rămâne foarte vigilenți în a răspunde celorlalte acțiuni iraniene din regiune“, declara Ben Rhodes, adjunctul consilierului pe probleme de securitate națională la CNN.

Un mesaj reluat chiar de Obama într-un interviu acordat duminică editorialistului Thomas Friedman și pe care îl va transmite foarte curând față în față reprezentanților GCC, în cadrul unei reuniuni speciale la Camp David:

Conversația pe care vreau să o am cu statele Golfului ține înainte de toate de modul în care își pot face mai eficiente capacitățile defensive. (…) atunci când vorbim de agresiune externă, vom fi alături de prietenii noștri arabi și vreau să vedem cum putem să formalizăm acest lucru peste nivelul de astăzi, consolidându-le totodată capacitatea, astfel încât să aibă încredere în forțele proprii, pentru a se proteja față de agresiunea externă.

Cu alte cuvinte, pe fondul ridicării sancțiunilor internaționale, ar trebui să ne așteptăm la o creștere a sprijinului iranian pentru forțele proxy regionale considerate drept mijloace de răspândire a intereselor Teheranului. De altfel, comportamentul și retorica Iranului sugerează încă profunde tentații hegemonice, ancorate într-o logică imperială: „Încă de la fondarea sa, Iranul a avut o dimensiune globală. S-a născut ca imperiu. Liderii, oficialii și administrația au gândit întotdeauna într-o dimensiune globală“, spunea recent unul dintre consilierii președintelui Rouhani.

În același timp, vom vedea o mai mare implicare a Washingtonului în campanii de mică intensitate, de partea regimurilor sunnite, pentru a contracara influența deja semnificativă a Teheranului pe multiple fronturi naționale – Siria, Liban, Gaza, Yemen și chiar Irak. Însă competiția va rămâne cantonată într-o sferă hibridă, de contrainsurgență indirectă, unde responsabilitatea primară revine actorilor locali. Cam cum s-a întâmplat și în anii ’80, când America Latină s-a transformat într-un spațiu de confruntare asimetric prin interpuși între Moscova și Washington.  Un loc special îl va juca bătălia pentru influența asupra politicilor Bagdadului.

Deocamdată, Washingtonul pare să se afle indirect într-un mariaj conjunctural cu forțele Quds conduse de generalul Qasem Soleimani, o realitate impusă de ascensiunea unui inamic comun – Statul Islamic. Însă, mai devreme sau mai târziu, orice inițiativă de reconciliere promovată de centru față de comunitatea sunnită va trebui să demonstreze neutralitatea față de agenda iraniană. Este puțin probabil că sunniții vor accepta vreo ofertă a unui guvern șiit, perceput ca fiind o prelungire a intereselor persane. Este modalitatea sigură de a conserva rețeta războiului permanent în inima Orientului Mijlociu, pentru că alimentează extremismul sunnit și consolidează spațiul de manevră al Statului Islamic. „Cea mai mare amenințare pentru stabilitatea pe termen lung a Irakului, dar și a echilibrului regional extins nu este Statul Islamic; dimpotrivă, sunt milițiile șiite, multe sprijinite și chiar coordonate de către Iran. (…) Actualul regim iranian nu este aliatul nostru în Orientul Mijlociu. Este parte a problemei, nu a soluției. Cu cât iranienii sunt mai percepuți ca dominând regiunea, cu atât crește probabilitatea de a inflama radicalismul sunnit, grăbind ascensiunea unor grupuri precum Statul Islamic“, avertiza generalul David Petraeus, într-un interviu recent acordat Washington Post.

Octavian Manea

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s