Feed-back-ul primit pentru articolul trecut s-a focalizat mai ales pe șansele partidului domnului Tăriceanu (sau absența lor). Așa că azi voi scrie despre asta.

Pentru că discuția este deja foarte politizată, voi începe cu concluziile. Succesul PRL este plauzibil, în măsura în care suntem dispuși să îl definim cu oarecare flexibilitate. Însă plauzibil nu înseamnă probabil.

Câmpul de luptă

Bătălia cheie se dă pentru organizațiile locale ale PNL. Dl Antonescu are nevoie de ele ca să aibă partid. Dl Tăriceanu la fel. Dl Ponta are nevoie de parlamentarii care vin împreună cu respectivele organizații ca să nu depindă de o majoritate fragilă și rebelă.

Dl Antonescu a dat primul semn de flexibilitate lăsând libertate organizațiilor locale de a menține USL. Astfel, liderii locali pot negocia așa încât să aibă și acces la bugetul domnului Ponta și la legitimitatea de partid. Și dânsa-ntr-ânsa și sufletul în rai. Asta face opțiunea rămânerii în PNL atrăgătoare. În schimb opțiunea plecării aduce beneficii pe termen scurt, dar poate fi dezastruoasă după, să zicem, 2016.

Apariția PRL (dacă acesta capătă avânt) face mai atrăgătoare distanțarea de PNL. Pe termen scurt, asta înseamnă acces privilegiat la buget. Pe termen mediu, gruparea mai multor organizații PNL într-un alt partid liberal permite continuarea accesului la putere, fie prin alegeri fie prin fuziuni.

Electorat vs. ofertă

Nu existența unui electorat favorabil va fi o problemă pentru domnul Tăriceanu, ci accesul la acest electorat.

Din bazinul/bazinele USL, PRL poate să extragă un anumit număr de alegători pe logica USL (pentrucă Jos Băsescu) dar nu PSD (pentrucă Jos Iliescu). O parte dintre ei, într-o primă fază, poate ar rămâne cu PSD (cum zice dl Sultănescu care dă un raport de 3:1 la spargerea USL); dar PSD nu poate să îi mențină în timp.

În bazinul PDL există, de asemenea, o vulnerabilitate. Partidul i-a tratat pe alegătorii din grupul „tradițional de dreapta” (educat, urban, confortabil material) ca pe un electorat captiv. Dacă scopul a fost focalizarea pe electoratul PPDD, acest scop a fost atins. Dar, afară de doamna Macovei (care, oricum, are un electorat de nișă), PDL nu prea are cu cine să iasă în lumea bună a dreptei. Chiar și domnii Predoiu sau Stolojan, teoretic salonfähig, nu sunt bine utilizați.

Din zona micilor partide de opoziție, dl Tăriceanu ar putea, poate, ataca procentele lui Mihai Răzvan Ungureanu, dar nu pe cele ale lui Traian Băsescu. Oricum, aici cantitățile sunt în marja de eroare.

Este interesant că electoratul pro-USL-non-PSD, ca și electoratul non-USL-non-Băsescu sunt curtate simultan de domnii Tăriceanu și Iohannis. Ambii au un stil ponderat și demn. Practic, nu dl Constantin este surogat-de-Iohannis, ci dl Tăriceanu. În fața primarului din Sibiu, dl Tăriceanu are avantajul că este (fost) om de stat, mai fluent în vorbire și testat în politica națională. Dl Iohannis are de partea sa (relativa) prospețime și, mai ales, un partid puternic.

Astfel ajungem la esența problemei. Electoratul nu este o fabrică de cremvuști în care torni mesaje și din care scoți voturi. Chiar și cei mai puțin informați dintre alegători simt nevoia unei minime garanții că votul lor folosește la ceva, că nu este un simplu exercițiu de admirație. Înainte de a lupta pentru voturi, dl Tăriceanu trebuie să se poziționeze ca o alternativă credibilă. Ca să fie o alternativă credibilă, dl Tăriceanu trebuie sa aibă deja voturi. Acest cerc vicios este specific noilor partide și mișcări și, în cazul domnului Tăriceanu și al PRL, poate fi rezolvat în două moduri. Ambele necesită un impuls din partea PSD.

Scenariul 1: de la partid la candidatură

Este evident că plecarea domnului Tăriceanu din PNL nu a fost coordonată cu a altor liberali. Dacă 10-20 de disidenți ar fi plecat trântind ușa la ultima Delegație s-ar fi transmis astfel un mesaj puternic în teritoriu. În condițiile actuale, însă, este mai degrabă nevoie de presiuni ale Guvernului în teritoriu. Prin mijloace pe care nu este cazul să le detaliez aici, liderii liberali pot fi presați în a alege între partid și acces la resurse.

Astfel, domnul Tăriceanu reușește să aibă un partid. Domnul Ponta o majoritate care nu depinde de bunăvoința fiecărui lider mai răsărit. O candidatură a domnului Tăriceanu la președinție susținut de PSD poate fi o încununare a acestei colaborări, dar este importnt să întelegem că relația Ponta-Tăriceanu poate fi fructuoasă și până în toamnă.

Scenariul 2:de la candidatură la partid

Dacă, prin absurd, chiar mâine dl Tăriceanu ar deveni candidatul oficial al PSD&co, atunci multă lume va dori brusc să fie în partidul proaspătului prezidențiabil. Este un scenariu mai riscant pentru Victor Ponta, care și-ar miza în această poveste prestigiul personal. În plus, nevoia domnului Ponta este aceea de a genera incertitudine între concurenții și inamicii săi. (Vezi excelent jucata amenințare voalată că poate, odată ales președinte, nu va numi un premier PSD)

Starea actuală

Deocamdată dl Tăriceanu acumulează resurse simbolice (președinția Senatului) în timp ce PSD acumulează parlamentari PNL. Aceștia din urmă nu prea au șanse la re-alegere în noul partid și, dacă primesc semnalele potrivite, vor fi dispuși să servească stabilitatea guvernamentală într-un nou partid.

Dar nimeni nu îi pune fostului premier succesul în traistă. Dacă va folosi și spori capitalul politic primit de la PSD, atunci relația se va dezvolta. Dacă nu, atunci va rămâne un „token liberal”.

Andrei Tiut

PS: În caz că vă întrebați nu am o obiecție la faptul că o decizie dificilă duce la ruperea unui partid. Pe vremuri am socotit inclusiv apariția PLD ca o acțiune politică acceptabilă. Problema dlui Tăriceanu este că PRL nu s-ar naște dintr-o opoziție internă viguroasă ci aceiași oameni care vota în cvasi-unanimitate propunerile lui Crin Antonescu.