Am avut ezitări să scriu acest text care ar putea părea unora extrem de banal. Dar, în mare parte din spaţiul public scandările, pancartele şi interviurile selectate editorial sunt folosite interşanjabil ca manifestări egale ale Pieţei. În textul de mai jos o să propun o metodă de observare a „voinţei pieţei” şi câteva observaţii care pot fi făcute folosind această metodă.

Vasta majoritate a analizelor acceptă că există o largă varietate a motivelor imediate care au mânat protestatarii în stradă, reflectată nu doar în interviuri ci şi în pancarte. Pe de altă parte sloganurile care sunt scandate sunt mult mai puţin variate.

Dacă am încerca să forţăm o comparaţie cu adunări mai organizate putem considera că pancartele sunt moţiuni, idei pe care grupurile de protestatari le supun spre atenţia pieţei (sau a ţării, via televiziuni). Doar o mică parte dintre acestea ajung să se manifeste în sloganuri scandate de publicul larg, de aceea scandările pot fi asimilate unor rezoluţii.

Pentru ca modelul să fie corect este nevoie să presupunem o stare de spirit a manifestanţilor care favorizează „consensul” şi nu „domnia majorităţii” sau „acţiunea maximală”. Nu pot dovedi acest lucru, fiind prea aproape în timp şi spaţiu de evenimente. Dar mi se pare o presupunere rezonabilă, ţinând cont că Piaţă Universităţii este o „cetate asediată” aflată sub presiunea jandarmilor, pericolul blazării şi fascinaţia insinuantă politicii de partid.

Pe urmă, ar fi profund incorect să facem observaţii pe baza unor instantanee luate personal, sau prin televiziuni. În orice moment se poate întâmpla ca un grup mai organizat să pară a deţine piaţa prin scandările sale. Dar persistenţa în timp şi nu succesul de moment sunt cele care relevă pulsul şi consensul pieţei. Piaţa Universităţii este, precum naţiunea într-o definiţie celebră, un referendum zilnic. În jurul acestuia există un alt referendum al organizaţiilor civice organizate şi manifestaţiilor din ţară şi diaspora; în fiecare zi membrii acestora trebuie să decidă dacă fac un pas înainte sau un pas înapoi. În sfârşit există un referendum la nivelul populaţiei generale, poate imposibil de măsurat, dar care se manifestă în încurajări sau critici al adresa celor implicaţi activ.

Facebook-ul şi în general Internetul nu sunt considerate aici ca o categorie separată. Avem şi aici participare directă  (exemplu), sprijin (exemplu) sau comentarii pozitive şi negative. Merită menţionată aici şi o formă de opoziţie la cerinţele protestatarilor care se manifestă, se pare, doar în spaţiul virtual.

Revenind în piaţă, sunt trei poziţii largi care, în percepţia mea, întrunesc consensul.

Cea mai prezentă este, de departe, cea manifestată în sloganul „Jos Băsescu”. Tema admite mai multe variaţii, de la insultător la umoristic. De asemenea este neclar (şi poate irelevant) dacă se aşteaptă demisia preşedintelui, sau doar castrarea sa instituţională prin instalarea unui guvern ne-obedient.

În subsidiar, sloganurile despre guvern au o pondere mai mică, guvernul fiind văzut ca o manifestare a voinţei preşedintelui. Premierul Emil Boc lipseşte aproape cu desăvârşire din dezbatere.

O a doua temă subordonată este cea a alegerilor anticipate. Din nou, nu este precizat dacă este vorba de parlamentare şi/sau prezidenţiale.

Pe urmă, Piaţa este dornică să îşi păstreze independenţa faţă de partidele politice. Nu există aici un slogan unificator ci se manifestă în strigările spontane şi variate ale manifestanţilor atunci când un politician încearcă să pătrundă în piaţă. Sau poate totuşi „Huuuo” poate fi socotit un slogan.

Totuşi, unele forme „mai modeste” de manifestare a partidelor par acceptabile. Remus Cernea a fost prezent, şi chiar Radu Mazăre a avut o (contestată) prezenţă. Lângă gura de metrou, în vecinătatea confortabilă a jandarmilor, PPDD (Cojocaru) împarte pliante. Unele sloganuri, despre care s-a speculat că sunt manipulări PDL sunt şi ele prezente (înţeleg că tot lângă jandarmi, dar nu am verificat). În sfârşit manifestanţi veniţi de la mitingul USL (far fără pancarte de partid) s-au integrat fără probleme în mulţimea din piaţă. Aparent se respinge nu atât politicul cât riscul ca acesta să confişte sau să dividă piaţa.

Non-violenţa  este cea de a treia temă majoră. Există comentatori din afară care au dubii în acest sens, deoarece Piaţa pare mult mai capabilă să excludă politicieni decât huligani. Dar sloganul  „Fără violenţă” este unul dintre cele ce întruneşte acordul mulţimii, incluzând aici acele elemente mai radicale (curajoase?) care au ocupat joi carosabilul riscând o confruntare violentă cu jandarmii.

[Update: A patra temă majoră este apelul la mobilizare.  „Ieșiți din casă dacă vă pasă”  și  „România, trezește-te!”  sunt formulele cel mai des întâlnite.]

Există apoi alte două poziţii care par să întrunească aprobarea „majorităţii” dar nu neapărat (nu încă) şi consensul pieţei:

Prima este nevoia unui nou fel de a face politică, înţeleasă uneori mai mesianic alteori ca o reformă în cadrul actualului sistem de partide. Deocamdată această problemă nu este discutată în „plen”, ci doar individual în faţa camerei sau în grupuri. Cred însă ca este vorba mai degrabă de o alegere dictată de mentalitatea de cetate asediată şi nevoia consensului. Chiar şi aşa, nemulţumirea faţă de prestaţia partidelor este o temă care va fi prezentă la următoarele alegeri şi căreia USL trebuie să îi facă faţă.

A doua este ostilitatea personală şi co-responsabilizarea directă a Elenei Udrea faţă de situaţia economică a ţării. Numele doamnei Udrea este de departe mai prezent pe buzele participanţilor la miting decât cel al domnului Boc iar modalitățile de exprimare concurează în inventivitate sloganurile împotriva lui Traian Băsescu.

*

Fără să intru în detalii aride, consensul ca formă de decizie este bine documentat şi practicat în unele cazuri în care lipseşte un actor care să aibă simultan legitimate şi putere coercitivă.

Dar există limite de eficienţă a acestui model. Nu vom vedea înflorind o formă de „democraţie directă” iar platformele detaliate care circulau la un moment dat în piaţă şi pe Facebook nu vor putea atinge consensul. Este interesantă (şi înţeleaptă) aici decizia partidelor şi a „ultraşilor” de a da declaraţii şi a scrie manifeste în numele lor şi nu al pieţei (pieţelor).

Capabilă să atingă consens doar pe teme limitate Piaţa nu poate trăi multă vreme după atingerea acestor scopuri fără a deveni o formă goală. Dar, dacă avem noroc, oamenii vor păstra temele „dezbătute” şi le vor aduce în agenda publică reîmprospătând-o.

Andrei Tiut