Atunci când „mârâi” despre starea analizei politice (/sociale) în România – şi asta se întâmplă des – mă leg de două lucruri. Unu, că nu avem teorii aplicabile. Doi, că nu avem date.

De fapt teorii sunt, ba uneori chiar prea multe. Avem şi noi marxiştii noştri, ordoliberalii noştri şi orice mai vreţi. Lipsesc middle-range theories adică acele constructe coborâte cât de cât la un nivel particular. Şi lipsesc nu doar pentru România ci – din câte mai ştiu – pentru tot spaţiul estic. Acuma, ar exista şi asemenea teorii; mi le-au aruncat în faţă mai mulţi universitari cu care am discutat problema. Dar nu „au prins”, nu au produs un program de cercetare. Adică, degeaba muncesc unii să conceptualizeze problema, că sunt citaţi tot clasicii Marx şi Weber şi Wittgenstein şi Hayek şi alţii asemenea.

La fel, sunt şi date. Proliferarea media şi ascuţirea luptei de partid duc la creşterea bugetelor. Ceea ce pe vremuri aflai o dată pe an, din Barometrul Soros, acum afli lunar sau mai des, din surse varii. Problema e metoda de publicare, care adeseori este cea mai puţin utilă. Nici materia primă (baza de date+metodologia) nici o analiză inteligentă (care să includă impactul metodologiei) ci o analiză intermediară sumară, pe temele catchy sau favorabile clientului, adică un fel de semipreparat pe care suntem obligaţi a-l digera aşa cum e.

Ei bine, de câteva luni bune am încetat să mă plâng. Bate un vânticel de schimbare, şi bate în online. Iar în acest articol îmi face mare plăcere să explic de ce.

În abstract

Acum ceva vreme a avut loc o „ceartă” între Ovidiu şi Turambar cu particpiarea mai multor sociologi pe tema corectitudinii şi credibilităţii sondajelor, în frunte cu Sfânta-Sfintelor, exit-poll-ul. Am aflat de acolo două-trei lucruri. În primul rând că există o spirală a tăceri care se manifestă nu doar la alegătorii extremişti ci şi la alţi cetăţeni „persecutaţi de societate” pentru opiniile lor politice. În acel caz erau alegătorii PDL.

Apoi am aflat că nu există o practică unitară atunci când este vorba de prezentarea unor rezultate „la limită”. Să zicem că avem un scor de 49,5 pentru A la 50,5 pentru B. Un sondor ar putea anunţa datele seci, care îl dau pe B câştigător. Altul temându-se ca marja de eroare să nu fie în defavoarea sa ar putea da egalitate. În sfârşit, al treilea s-ar putea (teoretic) uita pe tendinţe sau pe spirala tăcerii şi ar putea spune că, în pofida aparenţelor, A câştigă. Desigur, cercetătorii ne asigură că această practică neunificată nu are de suferit în nici un fel din cauza clientului plătitor. La fel de sigur, noi îi credem.

Presiunea a fost atât de mare încât Turrambar (Mirel Palada, CCSB) a menţionat chiar şi eroarea ne-statistică. Dar această ultimă dezbatere nu a prins. Căci prima regulă de gestiune a erorii ne-statistice rămâne: nu vorbim de eroarea ne-statistică.  (Dacă totuşi vreţi ceva detalii citiţi acest articol.)

O altă linie interesantă de analiză este asigurată de Barbu Mateescu care, preocupat să reconcilieze datele contradictorii ale diferitelor institute, a produs o mini-teorie a impactului participarării la vot. Nu intru aici în detalii, avem poze:

Şi noi, la Civitas Politics am început uşor-uşor din ianuarie 2012 să schimbăm obiectul atenţiei. De la glose explicative post-factum am încercat să virăm spre a propune concepte iar legătura dintre aceste concepte, în bună metodă ştiinţifică, să o testăm prin predicţii (1, 2). Deocamdată pare să meargă. În aceeaşi tendinţă ne-am asociat împreună cu Mihnea de la Codex Politicus şi la proiectul ContextPolitic ce se va lansa la sfârşitul lui octombrie (preview).

În concret

După cum am menţionat deja articolul lui Barbu Mateescu nu venea în gol. Blogul său are serii întregi de articole în care încearcă să separe grâul de neghină în sondaje, să sorteze felurile de grâu (metodologiile) şi într-un final să ne ajute să înţelegem cât gluten este în pâine.

O contribuţie salutară a avut şi Cristian Andrei (Agenţia de Rating Politic) care s-a gândit să distribuie mandatele parlamentare conform legii pornind de la votul politic de la alegerile locale. Şi nu doar s-a gândit (că s-au gândit şi alţii) ci chiar a procesat datele şi ne-a povestit şi nouă rezultatele (60% pentru USL).

În rest. Mircea Kivu, Turambar (de care am vorbit mai sus) şi Cătălin Augustin Stoica (CURS) scriu şi ei prin ziare şi bloguri. De scris scriu multe, şi nu neapărat în tema noastră. Dar când scriu merită citiţi. Deci citiţi-i.

Apoi sunt cei despre care nu vorbesc pentru că nu îi cunosc. Sunteţi liberi să îmi daţi cu ei peste nas în comentarii.

Notă pentru metodologi (adică puteţi sări peste)

Ajuns în acest moment simt că trebuie să explic cum îndrăznesc eu să compar operele nemuritorului Wittgenstein (să zicem) sau chiar un articol românesc peer-reviewed cu opera auto-publicată a unuia şi a altuia. Adevărul e că din lista de mai sus cel puţin trei predau în universităţi, dar asta e altă discuţie. Relevant este altceva: în 5,5 ani de educaţie superioară nu am avut în bibliografie nici unul din aceste minunate articole editor- sau peer- reviewed. Am avut în schimb vreo (doar!) două  cărţi – plus cele rituale, desigur.

Altfel spus, Universitatea m-a învăţat să nu mă bazez pe literatura academică autohtonă.  Nu neg că există acolo articole care îndeplinesc criteriile mele de adecvare; dar raportul zgomot/semnal este prea mare. Aşa că, deşi ştiu că munca de bloger nu suplineşte un cadru teoretic, chiar modest, lucrez cu ce am. Dacă dumneavoastră aţi învăţat altfel, dacă nemuritorul Wittgenstein şi articolul X din revista Y vă ajută să vedeţi altfel lumea, dacă puteţi să dovediţi apoi empiric că ceea  ce vedeţi dumneavoastră chiar există, atunci e minunat.

Dacă nu, vă invit să staţi cu ochii pe ecranul calculatorului. Mai mult decât orice alt canal media (de la TV la reviste academice) anul acesta cred că Internetul este cel care va arunca lumină în întuneric.

Andrei Tiut