Despre corupție (2): tăierea accesului la resurse 3

Unul dintre principalele succese ale strategiei Macovei, așa cum a fost prezentată în articolul anterior este că a impus în societate consensul conform căruia lupta împotriva corupției echivalează cu lupta împotriva corupților. Este – mă grăbesc – să adaug – un  succes nefericit. În fapt, corupția poate fi (trebuie) abordată și ca fenomen cultural, aspect al luptei pentru resurse sau produs secundar al unui joc politic prost calibrat constituțional. În acest articol voi încerca să argumentez următoarea ipoteză: corupția poate fi combătută (și) prin tăierea accesului la resurse, atât pentru corupători cât și pentru corupți.

Această ipoteză se bazează pe prezumția (încă nedemonstrată) că în România nu predomină o mafie a gulerelor albe înțeleasă ca o serie de organizații coordonate, conștiente de sine și capabile de a se re-inventa (precum Mafia americană după prohibiție). Desigur există baroni locali care se potrivesc acestei descrieri. Putem spera, totuși, că majoritatea criminalilor de hârtie – de la șoferii „orbi” la constructorii de infrastructuri imaginare – sunt persoane a căror principală competența de a frauda statul; odată separați de stat se vor reprofila în a cheltui averea acumulată în moduri mai mult sau mai puțin auto-distructive.

Strategia Macovei atacă acest grup în mod frontal. Statul își folosește împotriva lor toată forța legală în timp ce ei au șansa să se apere folosind averea și conexiunile acumulate. Ce propun eu mai jos – fără a avea pretenția că am descoperit roata – este să retragem pur și simplu statul din zonele unde corupția înflorește sau – unde nu este posibil – să înlocuim omul statului cu un proces impersonal. Altfel spus, dacă tot nu am putut elimina actorii, să eliminăm piața corupției.

Abordările radicale

Există două abordări extreme ce pot fi propuse. Una este să înăsprim „litera legii” și să umplem toate găurile negre din legislație. La fel ca (sau mai mult decât) strategia Macovei această abordare păcătuiește prin încrederea în aparatul de stat. Și nu vorbim aici de statul ideal (cu capacitate de auto-corecție) sau de statul occidental „tipic” ci chiar de statul român. Este drept că o informatizare a procedurii birocratice ar aduce beneficii consistente dacă e făcută corect (adică ilegal=imposibil, date colectate și raportate corect spre auditare și chiar live spre publicul larg). Dar un asemenea proces ar putea dura în România de la 10 ani în sus așa ca (ironia sorții…) trebuie să ne orientăm spre ceva mai simplu.

Cealaltă abordare presupune să instaurăm un stat minimal, fără activități în domeniul sănătății, educației, etc. Desigur, această abordare este eficientă în măsura în care poate fi implementată. Dar ea pune la pachet limitarea corupției statului (lucru dorit de populație) cu limitarea serviciilor publice (lucru ne-dorit). De aceea nu este o abordare fezabilă.

Abordări mai puțin radicale

1. Reducerea statului

Deși retragerea masivă a statului din societate nu pare fezabilă, există multe domenii  în care performanța acestuia este notoriu absentă și la care am putea renunța cu câștiguri masive. Dau mai jos câteva exemple.

Vinderea/Închirierea prin licitație a imobilelor RAPPS. Am început cu acest punct tocmai ca să ilustrez ca propunerile mele au un caracter sistemic în primul rând și abia în al doilea rând urmăresc aducerea de bani la buget. Importanța RAPPS în economia națională este neglijabilă, dar imobilele sale pot fi o monedă importantă pe piață corupției.

Privatizarea producției de energie.

Poate că ați observat că în timp ce distribuția de energie (monopol natural) este privată producția de energie rămâne în bună măsură de stat. S-a vorbit de caracterul „strategic” al acestor facilități. Totuși s-a văzut în pseudo-criza de electricitate din iarnă că proprietatea de stat nu este o soluție magică atâta vreme cât contractele cu clienții sunt puternice iar reglementările locale ambigue. Deci o privatizare (pe bursă) în cadrul unor reglementări solide, incluzând – dacă dorim – precizarea unor obligații pre-eminente către piața internă, nu poate face decât bine.

Argumente asemănătoare pot fi aduse despre diverse obiective industriale aflate în proprietatea statului sau, la o adică, despre unele instituții de sănătate (spitale etc). Să nu înțelegeți de aici însă că susțin practicile guvernelor Boc-Ungureanu. Licitațiile rapide, contractele secrete sau arbitrariul managerilor de spitale nu sunt soluții la problema corupției.

2. Un control mai inteligent

Standarde pentru licitații

Poate nu vă mai amintiți, dar ideea că toate contractele (peste o anumită sumă) trebuiesc oferite prin licitație nu este tocmai o idee originală, fiind impusă la origine din afară. După aceea, an de an (începând de la guvernul Ciorbea, dacă nu mă înșel) aplicarea legii respective a fost amânată … cu câte un an. De când punerea ei în vigoare a devenit inevitabilă, noua metodă de ocolire este crearea unor carnete de sarcini cu dedicație. Acestea includ condiții care nu sunt esențiale (de ex: taxiuri bleu), și a căror îndeplinire ar fi grea/imposibilă pentru majoritatea concurenților.

La baza problemei este faptul că lăsăm scrierea acestor caiete pe mâna unor tehnocrați a căror performanță este greu de măsurat. Soluția ar putea sta în crearea unor standarde/norme de calitate a caietelor de sarcini care să detalieze, pe tipuri de produse/servicii, ce este rezonabil să fie cerut de autoritate și ce nu.

Nu este deloc nevoie să face creăm un monstru birocratic kafkian. Punctul de pornire poate (trebuie) să fie experiența deja existentă, codificată în mii (zeci de mii)  de licitații din trecut. Apoi, este suficient să reglementăm în fiecare an licitațiile care acoperă 80% din cheltuielile statului; nu e deloc nevoie să ajungem la o reglementare completă și paralizantă. În sfârșit, normele nu trebuie să fie obligatorii – cel puțin nu la început. Un sistem de derogare prin care managerul instituției (nu un executant) detaliază (1) ce standarde se ocolesc; (2) de ce este nevoie să fie ignorate și (3) ce măsuri suplimentare se iau pentru a asigura o concurență echitabilă, poate fi suficient pentru a descuraja arbitrariul lăsând intactă flexibilitatea deciziei. În esență un asemenea document împarte responsabilitatea în două: cea tehnică este luată de la funcționari și delegată în sus unor standarde iar cea managerială este re-dată managerilor.

Exemplu: Derogare: La data de […] am aprobat pentru licitația […] în vederea licențierii de taximetre în perioada […] introducerea unei condiții neconforme cu standardele existente anume culoare taxi: bleu #6495ED. Motivație: albastrul este culoarea orașului Albăstrești iar culoarea bleu este potrivită din punct de vedere al aspectului orașului. Măsuri suplimentare: Am anunțat această măsură încă din campania electorală și am lăsat 3 luni companiilor de taximetrie pentru a se pregăti în vederea licitației. Semnat: primar Albăstrești.

Desigur, un asemenea document are eficiență maximă dacă este trimis în avans instituției care se ocupă cu verificarea legalității (în cazul primarului nostru vorbim de prefectură) și, simultan, publicat pe situl primăriei.

Sistem(e) de licitații electronice

Întâmplător cunosc mai mulți oameni care, într-o calitate sau alta, au fost implicați în licitații publice. Consensul lor pare să fie că dacă vrei să respingi un dosar poți să îi cauți nod în papură până când îl găsești. Nu vreau să generalizez câteva experiențe la nivelul societății, dar îngrijorarea față de modul în care sunt realizate și conduse licitațiile este o temă comună de dezbatere.

Odată ce am standardizat caietele de sarcini putem să discutăm un sistem integrat de licitații electronice la nivel național sau mai multe sisteme pe ramuri. Un asemenea aranjament ar putea, printre altele, să standardizeze comunicația astfel încât să devină imposibilă devansarea „pe șest” a licitațiilor. Sau crearea unui „pool” de documente ale  pre-aprobate astfel încât numărul de acte procurate ad-hoc pentru o licitație individuală să scadă. Etc. etc.

Implicarea publicului

Orice consumator avizat de electronice din ziua de azi are probabil un arsenal de instrumente de foto-copiere și înregistrare audio-video pe care James Bond – la începutul carierei sale – abia le visa. Și totuși campaniile de sensibilizare a publicului solicită tot plângerea individuală, fără probe care nu realizează în sine nimic și te expune pe tine, ca cetățean, răzbunării autorității publice.

Legea permite arestul cetățenesc pentru infracțiunile flagrante dar nu oferă vre-un fel de protecție celor care ar dori să documenteze o infracțiune în curs de desfășurare sau să o situație despre care au motive să bănuiască că va degenera într-o infracțiune. O încurajare reală a activității cetățenești în acest sens ar include protecție în fața legii, rezolvarea în regim de prioritate a problemei pe care cetățeanul o are cu instituția de stat (dacă Procuratura dă curs plângerii și deci apare pericolul răzbunării) și – de ce nu? – recompense materiale (dacă speța se încheie cu o condamnare).

*

În concluzie, am presupus că principalele resurse ale coruptului și corupătorului sunt accesul la bani și la resursa umană. Am presupus mai departe că principalul lor talent stă în folosirea banului spre a modifica comportamentul statului. Pornind de aici articolul de față sugerează că o strategie de succes în combaterea corupției ar fi blocarea – oriunde se poate – a accesului la bani și oameni.

Cazurile prezentate sunt cu titlu ilustrativ. Cu siguranță cititorii blogului își pot imagina alte situații în care această abordare ar fi utilă.

Andrei Tiut

Anunțuri

3 comments

  1. Frumoasa argumentatie. Felicitari pentru perspectiva alternativa propusa. Conceptul statului minimal e binevenit si cred eu ca ar limita coruptia sistemica de mare calibru.

  2. Exista doar doua tipuri de solutii: privatizam sau reglementam. Reglementarile nasc birocratie si pot fi ocolite de „baietii destepti”. O privatizare totala este insa intradevar imposibila in Romania in acest moment pe domenii ca educatia sau sanatatea, insa nimic nu ar trebui sa ne impiedice sa incepem de azi cu privatizari partiale, in special acolo unde costurile sunt nejustificat de mari. O unitate de invatamant ar putea functiona fiind trei sferturi de stat si un sfert privata oferind educatie atat gratuit, cat si contra cost. Daca oferim capitalului privat dreptul de veto in luarea deciziilor, atunci e de presupus ca acesta va bloca toate deciziile paguboase care ii limiteaza profitul.

  3. @turnofftheglory Multumesc.
    @Catalin A
    Conceptul de stat minimal este esential in orice proces de limitare a birocratiei/ debirocratizare. Dar stat minimal nu exista decat eventual in Georgia – ei insa au pornit ca stat (aproape) esuat.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s