PSD este urmașul (C)FSN care la rândul său este urmașul mixturii de stat și partid din perioada comunistă. Ori, statele moderne tind să trateze cetățenii în mod egal. Inclusiv dictaturile comuniste oprimă în mod (relativ!) egal. În același timp PSD este produsul primei mașini de vot din România. Ori, pentru antreprenorul electoral toate voturile sunt egale. Un vot = un vot = un vot. Am putea chiar glumi spunând că voturile viilor sunt egale cu ale morților. Astfel, PSD nu este, de regulă, îndreptat împotriva nimănui. Excepția principală de la această regulă este naționalismul maghiar (atât cel real cât și cel imaginat). Această excepție nu trebuie să ne surprindă. Deja în vremea național-comunismului maghiarii fuseseră marginalizați în sânul națiunii politice. Faptul că, după revoluție, UDMR a extras această minoritate din bazinul de voturi ce pot fi urmărite partidele românești nu a făcut decât să consolideze această marginalizare.

PNL este mai puțin deschis, dar ar fi greșit să considerăm că intoleranța este definitorie pentru toate aripile partidului. Dimpotrivă, CDR/PNL/PDL au atras între membri și susținători unii dintre cei mai aprigi propovăduitori ai valorilor occidentale și, implict, ai societății deschise. Dar există și o altă tradiție discursivă, care își are originile în frustrarea anilor ’90 când CDR părea limitată la marile arii urbane. Atunci a apărut imaginea alegătorului de dreapta similară cu a consumatorului de Norvea: „bărbatul la 30 de ani, frumos, deștept și cu bani”; și nevasta lui, desigur. Această imagine a fost întărită de modul în care Traian Băsescu a ales să abordeze problema salariilor și pensiilor în anul 2010. Imaginea statului gras cocoțat peste un „privatul” slab a devenit rapid imaginea hoardelor de asistați social care stau în spatele oamenilor vrednici și muncitori. More…