Să începem anul politic 2016 cu o trecere în revistă a erorilor diplomatice comise de România în 2015. Aceasta nu se vrea o listă o exhaustivă – este doar ceea ce am putut remarca pe parcursul anului trecut. Când mă refer la erori diplomatice nu mă refer doar la erori comise de Ministerul Afacerilor Externe, ci de erori comise de întreg sistemul de instituții care gestionează și implementează politica externă a Românie.

Criza refugiaților/migranților – În 2015 aproximativ 1 milion de persoane au bătut la porțile Europei pentru a scăpa de ororile războiului. Deși este o cifră fără precedent în istoria migrației în Europa. Lucrul acesta nu ar trebui să ne surprindă – Uniunea Europeană este cea mai mare economie a lumii, iar existența ei reprezintă o garanție fundamentală pentru pacea pe bătrânul continent. Din 1945 până în prezent în Europa nu s-au înregistrat războaie majore între puterile continentului – o performanță extraordinară având în vedere că în secolul XX pe acest continent au izbucnit două războaie mondiale la o distanță de 20 de ani unul de altul, iar timp de 50 de ani a fost scena rivalității politico-militare dintre Occidentul democratic și capitalist, și URSS. Apoi pe lângă pace, Europa Unită este și un spațiu al democrației, toți membri UE fiind state democratice, deși calitatea democrației variază foarte mult în cadrul organizației atât de la vest la est cât și de la nord la sud.

Cei care părăsesc în număr mare Orientul Mijlociu și Africa de Nord fug de cruzimea regimurilor autoritare, de sărăcie și de război. În cazul Siriei, care este cel mai grav conflict civil din Orientul Mijlociu în momentul de față și din lume, populația acestui stat a fost supusă în ultimii 5 ani la crime și abuzuri de neimaginat, atât din partea regimului Assad, dar și din partea radicalilor islamiști. Este suficient de reamintit faptul că arme de distrugere în masă au fost utilizate fără niciun fel de discriminare atât de către trupele loiale regimului Assad, cât și de către rebeli.

Unde a greșit România? În primul rând diplomația românească nu a înțeles că apartenența la UE implică nu numai beneficii de tipul fondurilor structurale, dar și obligații. România s-a făcut că nu înțelege principiul solidarității europene și a dat dovadă de un cinism excesiv în momentul în care a legat acceptarea unui număr de refugiați pe teritoriul său în schimbul aderării la Spațiul Schengen – fix în momentul în care spațiul de liberă circulație era pus în discuție.

În al doilea rând, România nu este în măsură să se opună „principiului cotelor de refugiați” având în vedere faptul că de la ridicare vizelor și de la aderarea la UE, mai bine de 2 milioane de români au părăsit țara pentru a se stabili în Occident. Astfel România și-a exportat cu succes în Europa comunitară problemele socio-economice – cu alte cuvinte nu are vreun ascendent moral și politic atunci când se opune cotelor de migranți.

În al treilea rând diplomația românească a demonstrat o lipsă de abilitate politică gravă, atunci când a refuzat cotele de migranți. Bucureștiul putea lega discret criza refugiaților de criza din Ucraina și agresivitatea Rusiei, cedând pe tema refugiaților ar fi câștigat pe o temă de politică externă mai mult decât vitală. În loc să se întample acest lucru s-a optat pentru „opoziția eroică” față de principiul cotelor obligatorii. Probabil decidenții politici și funcționarii din MAE s-au temut de o reacție virulentă a societății, dacă România ar fi acceptat cotele de refugiați. La sfârșitul anului 2015, 75,8% dintre români se opun cotelor de migranți, iar 80,2% nu vor ca refugiații să se stabilească în România. În septembrie 2015 „doar” 63,5% dintre români se opuneau stabilirii migranților în țara noastră.

Opoziția față de cotele de migranți a aruncat România în compania unor state membre care nu sunt frecventabile din punct de vedere politic: Cehia, Slovacia și Ungaria. Polonia care era înclinată să refuze cotele de refugiați, a făcut cu înțelepciune pasul înapoi atunci când problema s-a pus în discuție în consiliul JAI. Poate că într-adevăr unele aspecte ale planului propus de Comisie privind cotele de refugiați ridicau semne de întrebare sau nu erau fezabile, însă votul negativ din Consiliul JAI a fost contraproductiv pentru România.

Discursul Președintelui Klaus Iohannis la Adunarea Generală a ONU – s-a remarcat prin lipsa unei viziuni de politică externă și a priorităților. Adunarea Generală a ONU este o oportunitate pentru statele membre ale sistemului internațional, chiar și pentru cele mai mici, pentru a articule propriile viziuni asupra afacerilor internaționale și pentru a atrage atenția unor teme importante de politică internațională. Discursul lui Klaus Iohannis s-a remarcat prin absența unei viziune coerente asupra temelor internaționale și dintre problemele mondiale „la zi” a atins doar pe cea a refugiaților, capitol unde unde Bucureștiul  „a excelat” din punct de vedere diplomatic.

România a ratat astfel oportunitatea de a-și expune prioritățile de politică externă și viziunea asupra afacerilor internaționale în cel mai important for diplomatic al lumii. Klaus Iohannis în loc să vorbească despre dezvoltare sau refugiați ar fi trebuit să atace problema majoră cu care se confruntă această parte a Europei – agresiunea rusă din Ucraina și punerea în pericol a normelor Cartei ONU.

Această eroare poate fi atribuită faptului că președintele Iohannis și-a preluat mandatul cu un an în urmă, iar scena diplomatică internațională este una complex, chiar și pentru un șef de stat.  E drept că poate s-a considerat prudent ca la început de mandat un asemenea subiect „greu” de politică externă să nu fie abordat, mai ales că România nu este implicată direct în această chestiune. Pe de altă partea agresiunea rusă în Ucraina reprezintă cea mai periculoasă evoluție în materie securitate națională pentru România din ultimul sfert de veac – pur și simplu președintele nu o putea ignora într-un discurs la ONU.

România și democrația iliberală – Pe 26 iulie 2014, la Tușnad, la o școală de vară politică organizată în România, premierul maghiar Viktor Orbán a proclamat sfârșitul democrației liberale și înlocuirea ei cu „democrația iliberală”. Ce înseamnă lucrul aceasta? Subminarea principiului sepărării puterilor în stat prin subordonarea puterii judecătorești executivului (și majorității parlamentare), subminarea regimului balanțelor și contraponderilor, „reforma” legilor electorale astfel încât să favorizeze partidul aflat la putere (în cazul de față FIDESZ), politizarea presei publice și presiuni politice asupra organizațiilor de media private, discreditarea opoziției, atacuri asupra organizațiilor non-guvernamentale critice la adresa guvernului și a partidului de guvernemânt, taxe extraordinare pentru finanțarea unor politici economice populiste, naționalizarea unor companii și folosirea unor „inamici” interni sau externi imaginari pentru a-și justifica acțiunile. Pe scurt, „democrația iliberală” a dlui Orbán garantează doar dreptul de vot și pe acela într-un mod discutabil, iar restul eșafodajului instituțional al unei democrații este pus în discuție.

Pentru România situația este una delicată din cel puțin trei puncte de vedere – din cauza propriei crize constituționale din 2012, care a fost similară cu demersurile FIDESZ din Ungaria, datorită minorității maghiare din țară și a politicilor naționaliste practicate atât de guvernul de la Budapesta cât și de principalul partid de opoziție Jobbik, naționalist și șovin, precum și din cauza pozițiilor pro-ruse adoptate de Budapesta.

Diplomația românească ar fi trebuit să taxeze aspru în 2015 derapajele democratice ale Ungariei, precum și pozițiile pro-ruse ale cabinetului condus de Viktor Orbán. Declinul democratic al Europei Centrale și de Est s-a acutizat – a se vedea asaltul Partidului Lege și Ordine (PiS) asupra instituțiilor statului polonez după victoria sa din alegerile generale din 2015, asalt inspirat parțial de practicile FIDESZ din Ungaria. Apoi resurgența extremei drepte în Ungaria are efecte nefericite în România – a se vedea atentatul eșuat de la Târgu Secuiesc și modul la care s-au raportat autoritățile maghiare la acest incident. Subminarea democrației liberale în vecinătatea României periclitează stabilitatea și viitorul politic al regiunii.

Aderarea la Spațiul Schengen – Nu știu dacă demersurile privind aderarea la Spațiul Schengen au devenit un reflex birocratic al unei diplomații complexate de rolul său secundar în Europa sau un mod de justificarea a existenței acesteia în fața publicului. Cert este că diplomația românească insistă prea mult asupra libertății de mișcare în Europa ca obiectiv de integrare europeană asta în condițiile în care România, în ultimii 15 ani, a devenit o țară de emigrație. Acest fapt înseamnă, pe de o parte că România este percepută ca o țară care își exportă problemele socio-economice către alte state, pentru a evita efectuarea unor reforme necesare pentru ca cetățenii săi să nu mai fie nevoiți să-și caute prosperitatea în afara granițelor, iar pe de altă parte, că diplomația românească operează cu o definiție greșită a prestigiului național.

Deși 2015 a însemnat punerea în discuție a noțiunii de spațiu de liberă circulație în interiorul UE, România a continuat însă să repete mantra că „respectă criteriile tehnice”, în timp ce 1 milion de migranți băteau la ușa Uniunii Europene anul trecut. Pe lângă aceasta Bucureștiul a încercat să folosească în mod stupid cotele de imigranți ca monedă de schimb pentru a obține aderarea la Schengen (vezi mai sus). Nu a început bine anul 2016 bine că premierul Dacian Cioloș, fost comisar european, în prima sa vizita externă anul acesta, a repetat în conferința de presă alături de cancelarul german Angela Merkel că România respectă condițiile tehnice de aderare.

Este evident că în prezent orice discuție în privința aderării la Spațiul Schengen e contraproductivă și contradictorie din punct de vedere politic. Din păcate lucrurile stăteau la fel și în 2015. România nu a avut o poziție publică în privința reformei Spațiului Schengen, ci s-a mărginit să accepte o propunere mai veche privind aderare în etape – propunere care nu mai era de actualitatea în contextul anului 2015.

În loc să se concentreze asupra aderării la Spațiul Schengen diplomația românească și decidenții politici ar fi trebuit să se concentreze pe alte teme de integrare europene – cel puțin la fel de tangibile și importante ca Spațiul Schengen: pregătirea aderării la zona euro, situația MCV și absorbția fondurilor comunitare.

George VIŞAN