Boicotez, contest, refuz: de la Emil Boc la Adrian Toni Neacșu 1

Pride, 2005

Un articol al judecătorului Neacșu despre drepturile pe care le cer/ asumă instanțele a atras critici interesante. Printre altele, i s-a spus: ba voi trebuie să fiți dați afară pentru că nu participați la ședințele CSM. Dincolo de justificarea legală a taberelor, un asemenea argument arată că încă nu s-au priceput, după un an de zile, natura și efectele logicii boicotului.

Am început să scriu pe această temă ca urmare a Pieței Universității (ianuarie ‘12). Pe atunci vedeam boicotul mai ales ca o formă prin care societatea, lipsită de putere legală directă, forțează statul să se supună voinței sale.

Populaţia, opoziţia şi acum membrii relativ independenţi ai puterii boicotează şi abandonează rolul lor prestabilit în relaţia cu statul; astfel ei generează membrilor încă loiali ai elitei politice guvernamentale costuri [politice] din ce în ce mai mari. (Triumful boicotului: Piaţa Universităţii, Crin Antonescu, Sorin Frunzăverde, 29 martie, 2012)

După crearea guvernului Ponta însă pârghiile puterii ajung parțial în mâna fostei opoziții. Astfel, boicotul devine o armă egal potrivită și în mâinile PDL/ Traian Băsescu.

Logica boicotului este bine şi sănătoasă. Ce a fost suspendarea, ce este declaraţia recentă a lui Victor Ponta pe RTV altceva decât că „abandonează rolul lor prestabilit în relaţia cu statul” încercând să genereze „costuri [politice] din ce în ce mai mari”? În tabăra PDL strategia pare să fi fost preluată într-o formă mai soft şi merge sub deviza „moral este ce este legal” (sursa), ceea ce echivalează cu abolirea temporară a moralei comune. (Un articol – lung – despre predicţii, 1 aug 2012)

De unde și o concluzie îngrijorătoare:

Gândiţi-vă la toate lucrurile oribile sau doar dizgraţioase care se pot face în limitele legii – dacă nu se liniştesc apele în 2-3 zile majoritatea chiar au şanse să se întâmple. (idem)

Să facem deci o listă a boicoturilor din ultima vreme.

  • În ianuarie 2012 încă mai era prezentă regula puterii de a ține în bănci parlamentarii proprii în cazul unor voturi secrete („Prezent, nu votez, domnul președinte”). Avem boicot stricto sensu.

  • Tot în ianuarie începe manifestația din Piața Universității care a fost, de la început până la sfârșit, ne-autorizată. Chiar dacă nu este vorba de un boicot în sens restrâns, putem spune că un număr de cetățeni „boicotează și abandonează rolul lor prestabilit în relaţia cu statul”, adică boicot în sens larg.

  • Între ianuarie și februarie USL ia decizia de a boicota lucrările Parlamentului. Din nou, boicot stricto sensu.

  • În iulie-august puterea guvernamentală încearcă suspendarea președintelui, ocolind și simplificând procedura. Există amenințarea că hotărârile CCR vor fi ignorate. Avem, deci, boicot în sens larg.

  • În iulie președintele Traian Băsescu cheamă susținătorii să boicoteze referendumul.

  • În august, CCR refuză să își îndeplinească atribuțiile cu celeritate, oferind un termen lung Guvernului pentru a procesa date. În revenirile ulterioare Curtea scurtează acest termen în mod arbitrar (fără să consulte executantul sarcinii). În ultima dintre interpretările Curții (rămasă, deci, oficială) sarcina Guvernului este relativ simplă și sub nici o formă nu justifică termenul dat inițial.

  • Tot în logica boicotului în sens larg (părere personală) se înscrie a doua scrisoare a CCR către Comisia de la Veneția. Dacă prima scrisoare pornea de a o urgență reală, cea de a doua vădește doar lipsa de încredere a judecătorilor în mecanismele de auto-reglare ale societății.

  • Într-un interviu pe Realitatea TV la sfârșitul lui iulie Victor Ponta anunță că va reduce la minimul absolut relațiile instituționale cu Președinția, mergând până la a boicota ședințele CSAT.

  • În august, unii membri CSM boicotează procedura de retragere a Monei Pivniceru din acest for.

  • Iarăși opinie personală: magistrații care se plâng (pe bună dreptate) de campanii de linșaj și cer intervenția statului sau Uniunii boicotează de facto sistemul instanțelor civile românești.

La aceste forme de boicot format sau informal trebuie să adăugăm și alte forme de refuz. Refuzul (anunțat) al lui Traian Băsescu de a-l numi premier pe Victor Ponta. Refuzul lui Traian Băsescu de a delega reprezentarea la Consiliu către V. Ponta deși exista un oarecare consens că premierul este mai potrivit pentru această sarcină. Refuzul premierului de a face formalitățile legale necesare pentru deplasarea președintelui la Bruxelles. Refuzul CSM de a onora cutuma după care judecătorii dețin președinția CSM. Refuzul judecătorilor de a onora cutuma ne-agresiunii reciproce.

Vin apoi contestațiile, care sunt în general negația negației, încercarea de a stopa refuzul și boicotul. Se contestă pe față și în privat, la CCR, la Comisia de la Veneția, la Comisia Europeană. USL care nu are acces la aceste resurse, contestă președintele în fața poporului. Traian Băsescu face recurs la CSM doar-doar va zice că ministrul Justiției nu are drept de a nominaliza candidați pentru șefii parchetelor.

  • În sfârșit, pe acest fond, avem și gestul unor judecători din CCR de a boicota lucrările forului pentru a asigura că nu este numit un vice-președinte până când doi dintre membrii CSM nu sunt suspendați de instanțe.

Repet, nu pot judeca detaliile legale ale poziției dlui Neacșu. Însă nu prea cred că legalitatea produce aici efecte. Domnia sa are în spate marea majoritate a judecătorilor și majoritatea are un instrument legal de a-și manifesta voința. Iar această combinație este probabil suficientă ca să pună lucrurile în mișcare, chiar dacă instrumentul nu este perfect pentru obiectivele vizate. Și dacă prima încercare nu trece, procesul se poate repeta.

Este bine sau rău că se întâmplă așa? Nici-nici. Este norma. De ceva vreme boicotul, contestația și refuzul – pe scurt, negarea – constituie principala modalitate de decizie și dialog în societatea românească. Negarea a infestat și „stânga” și „dreapta” și politicieni și magistrați și popor și societate civilă. Sigur că ar fi bine să încetăm. Dar când mergem la Secția Judecători a CSM și spunem „încetați voi primii” devenim ușor naivi și ridicoli.

Dacă Secția Judecători vrea cele 15 minute de glorie și boicot ale sale, atunci cu siguranță le va avea.

 Andrei Tiut

Anunțuri

One comment

  1. Pingback: Anul neîncrederii noastre « Civitas Politics

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s