Probabil una dintre marile probleme ale decidenților europeni este deficitul de atenție strategică. Astăzi se ocupă de criza ucraineană, mâine de Grexit, poimâine de refugiați. Reacționează emoțional și aparentul lor leadership nu depășește durata unui breaking-news. Campania NATO din Libia împotriva lui Gaddafi oferă exemplul perfect. Considerată inițial drept un model de intervenționism de succes, patru ani mai târziu este mai degrabă o rețetă sigură de fabricare a unui stat eșuat. Sub presiunea jurnalelor de știri și sub spectrul repetării unei noi Srebrenica, aviația franco-britanică s-a grăbit să oprească avansul armatei guvernamentale către Benghazi. Ulterior, sprijiniți de Alianță, rebelii vor triumfa împotriva regimului Gaddafi, fără însă ca operațiunea mandatată de Consiliul de Securitate să fie urmată de un efort persistent de stabilizare post-conflict. Rezultatul? Libia post Gaddafi devine o Somalie mediteraneană, un tărâm „al războiului tuturor împotriva tuturor“ și unul dintre principalii exportatori de refugiați care iau drumul Europei.

Sunt voci care cred că o operațiune UE ar fi trebuit să urmeze celei desfășurate de Alianță. „NATO și-a îndeplinit misiunea fixată de Consiliul de Securitate. Rezoluțiile 1970 și 1973 cereau NATO să instituie o carantină maritimă împotriva comerțului cu arme și o zonă de interdicție aeriană deasupra Libiei pentru a proteja populația civilă. NATO a făcut toate aceste lucruri și misiunea în coordonatele mandatului Consiliului de Securitate s-a încheiat. Responsabilitatea post-conflict cădea în sarcina ONU și într-o oarecare măsură în sfera UE, fiind organizația internațională cu cel mai mult de câștigat prin implicarea în reconstrucția post-conflict. Este evident că un grad mai mare de particpare post-conflict din partea ONU și a UE ar fi putut schimba complet situația pe care o avem astăzi. Dar asta nu era o responsabilitate NATO, ci una a UE“, crede astăzi amiralul James Stavridis, fostul comandant suprem al Forțelor Aliate din Europa. More…