La ora la care scriu acest text pare destul e sigur ca votul uninominal va fi legiferat probabil in o formă sau alta. Nu sunt foarte sigur de entuziasmul trezit de acest sistem, şi aş fi preferat net să fie introdus la o singură cameră ca să avem ocazia să testăm rezultatele. Articolul de faţă examinează consecinţele combinaţiei potenţiale cu un sistem parlamentar unicameral. Ca şi „uninominalul”, „unicameralul” ar fi o idee agreată oricând de electorat; şi chiar au fost promovate în paralel la un moment dat.
După părerea susţinătorilor votul uninominal produce o mai mare legitimitate a parlamentarului, bazată pe relaţia mai stânsă între politicieni şi electorat. Iarăşi, după părerea susţinătorilor parlamentului unicameral, acesta duce la o mai mare eficienţă a activităţii legislative. Nu doresc să contest aici nici legitimitatea nici eficienţa sporită. Pe de altă parte, dată fiind actuala clasă politică, aceste două caracteristici pot face mai mult rău decât bine.
Argumentul meu în acest sens ar putea părea fără sens deoarece votul uninominal este promovat ca o schimbare a clasei politice. Totuşi nu avem motive suficiente să acceptăm această poziţie. Pe de o parte, nu ni se aduc exemple relevante din ţări care au trecut la uninominal; pe de cealată parte, primarii aleşi individual în România nu sunt un model de corectitudine şi eficienţă.
*
În mod cu totul de înţeles, votul uninominal îi este „vândut” votantului sub un argument populist. Acest argument presupune implicit că electoratul este înţelept şi coerent în dorinţele sale. Pornind de la aceste premise, cauza răului stă în îndepărtarea politicianului de „popor”. Dacă ne-am alege în mod direct reprezentanţii atunci ei ar fi mai buni şi ar înţelege mai bine ce vrem noi. („Cand vor intelege caldura sufleteasca transmisa de jos in sus, adica venita din …suflet de la majoritatea electoratului, vor putea simti si cum frige capacul …”) Argumentul cu eficienţa parlamentului unicameral se susţine şi singur, dar odată cu sporirea legitimitaţii parlamentarilor el capătă cu atât mai multă forţă.
Totuşi democraţia constituţională însemnă cu totul altceva decât „putere pentru popor”. Dimpotrivă ea protejează minorităţile, descurajează referendumul, introduce intervale de amânare a deciziei, obligă la dezbateri. „Poporul” nu este nici deştept şi nici prost; el este chemat să valideze în mod regulat oferta politică, însă atunci alege între pachete de politici şi echipe de oameni (chiar şi în uninominal, unde adeseori rămân doar partidele mari). Dincolo de limbajul deja puţin obscur şi de elitismul autorului, Federalist no. 10 rămâne o demonstraţie excelentă despre cum democraţia constituţională (= „republica”) este o formă de limitare şi nu de întărire a puterii majorităţilor de opinie.
Dincolo de timpul cheltuit prin dubla votare a legilor în bicameralism, prima costituţie nu prevedea mari măsuri de ponderare a deciziei politice. Totuşi de atunci încoace s-au făcut progrese atât pe plan constituţional cât şi în societatea civilă. În momentul de faţă avem două dezbateri în camere, dar un singur vot hotărâtor. Pe de altă parte, proiectele trebuie să fie supuse dezbaterii publice vreme de o lună. Avem deci mai multă dezbatere şi o decizie simplificată. Deficienţele votului pe listă au fost expuse clar opiniei publice şi, ca atare, avem mecanisme de control din exterior („Coaliţia pentru un parlament curat”) şi încercări de control din interiorul partidelor (alegerile interne PSD).
Să presupunem, deci, că, de mâine, vom avea parlament unicameral ales prin vot uninominal. Experienţa alegerilor locale de până acum îmi permite să estimez că noul parlament ar putea fi altfel decât până acum (mai carismatic), dar nu mai competent şi, aproape sigur, la fel de coruptibil. În acest timp mecanismele noastre (ale societăţii) de control asupra lor (politicienilor) vor avea nevoie de cel puţin 4 ani ca să se refacă. Iar ei (politicienii) vor fi mai legitimi şi mai rapizi decât erau până acum.
În definitiv de ce avem nevoie de reforma clasei politice? Pentru că partidelor le lipsesc mecanisme de autoreglare. Iar nouă ne lipsesc mecanisme de reglare a aşteptărilor noastre şi de control asupra aleşilor. Lucrurile acestea au fost rezolvate în vestul Europei la nivelul societăţii în destul de mult timp. Noi dorim conform unei tradiţii venerabile (puţin ca vechime ) să le rezolvăm la nivelul statului şi, dacă se poate, imediat.
Civitas Politics 