Costurile interne ale crizei politice. O măsurătoare

Eurostat

Primul set de date este dat de Eurostat. Valul de primăvară se desfășoară după investitura lui Victor Ponta ca prim-ministru iar valul de toamnă în noiembrie adică în buza alegerilor parlamentare. Intre aceste două puncte avem atât alegerile locale cât și (mai ales) suspendarea președintelui.

Ce vedem în aceste cifre? În primul rând că autoritățile locale sunt singurele care câștigă în încrederea populației. Putem presupune că este efectul alegerilor proaspete. Contează probabil și caracterul mai personal al încrederii pe plan local combinat cu jocurile politice mai simple. Odată ales primarul (sau președintele de Consiliu Județean) alegătorul transferă încredere către instituție fără să își pună acut problema dacă acesta va avea sau nu pârghiile interne pentru a-și aplica programul.

În schimb încrederea în instituțiile democratice la nivel central se prăbușește. Parlamentul este afectat în mai mică măsură, dar Guvernul și partidele politice sunt lovite puternic. Cel mai spectaculos (pentru că punctul de pornire este jos) se vede scăderea încrederii în partide. De la 15 la 9 procente avem (aproape) o înjumătățire.

Aici avertismentul cel mai serios trebuie citit de către USL. La nivel aparent strategia lor pre-electorală a funcționat perfect. Prezența la urne a fost rezonabilă, victoria „cutremurătoare” iar partidele extremiste (PPDD, PRM) ținute în banca lor. În fapt însă populația pare să fi ales destul de conștient în funcție de „răul cel mai mic”. Pornind de la așteptări atât de joase tot ce au de făcut este să ofere o guvernare percepută ca „decentă”. Dacă însă eșuează în această încercare consecințele pot fi teribile. Despre asta mai jos.

Este interesant modul în care evoluează ONU și UE. Atât încrederea cât și neîncrederea scad, în timp ce procente semnificative din populație migrează spre Nu știu/ Nu răspund. Să acceptăm pentru început că nu s-a întâmplat nimic interesant vis-a-vis de ONU, și că acesta este doar tras în siajul UE. Iar evoluția UE este rezultatul combinat al discursurilor euro-critice ale liderilor USL, a discursurilor oarecum antioccidentale ale liderilor USL plasați mai jos pe lanțul trofic, a supralicitării Uniunii de către Traian Băsescu/ ARD și a lipsei de creativitate (sau interes) din partea domnului Barroso în a adresa problema de imagine.

În aceste condiții putem spune chiar că Uniunea a „scăpat ieftin”. Este interesant fenomenul produs. Putem specula că mai mulți dintre cei pentru care Europa era o idee primită (fie că o iubeau sau nu) s-au trezi din somnul rațiunii. Unii au schimbat probabil taberele, dar mulți și-au dat seama că nu prea știu ce vrea coana Europă de la noi. Iar faptul că și-au dat seama este, poate, un semn bun.

Corruption Perception Index

După cum știți (sau poate nu) CPI a crescut de la 36 în 2011 la 44 în 2012. Adică unde înainte ne învecinam cu grecii, și bulgarii, astăzi ne învecinăm cu slovacii, cu prosperii turci sau cu slovacii.

(Paranteză metodologică peste care puteți eventual sări.) Lucrul cu CPI creează două probleme. În primul rând că indexul se poate modifica de la an la an sau cel puțin indicatorii pe baza cărora e calculat pot lua o nouă formă. Aici problema nu este prea mare deoarece Codru Vrabie a calculat CPI ca procent din media europeană și pe graficul său vedem același salt. A doua vine din faptul că CPI este un indicator compozit iar diverșii indicatori din care se calculează au fost „produși” în diverse momente ale anului. Deocamdată voi ignora această ultimă dificultate, dar țineți cont că asta aruncă o umbră de îndoială asupra analizei de mai jos

O să înlătur de la început ipoteza că acest salt este generat în primul rând de faptele parchetelor și mediatizarea lor excesivă. Dacă ar fi fost așa atunci această nouă încredere în justiție s-ar fi văzut și în vot. Astfel, cred că este vorba de efectul schimbării de guvern. Dar am văzut deja că partidele care făcut această schimbare au o popularitate joasă și în scădere. Altfel spus, nu vorbim de un transfer de încredere cum am putea vorbi la guvernarea locală. Încrederea în faptul că trăim într-o țară (mai) lipsită de corupție nu apare ca efect al încrederii în USL, ci în pofida lipsei acestei încrederi. Să formulăm (speculând puțin) astfel: în imaginarul românului mediu politicienii sunt corupți; dar, între acești politicieni corupți, PDL/ARD apare ca întruchiparea însăși a corupției. De aceea o simplă schimbare de regim este capabilă să aducă speranță.

Iar aceasta este vestea proastă pentru PDL. Mai sunt unii care speră că greșelile USL le vor da voturi fără muncă. Ei bine, aceștia se înșeală.

Există un partid care nu are de ce să se teamă de cele de mai sus: PPDD. Pe măsură ce încrederea în instituțiile democrației scade potențialul liderilor populiști, autoritariști sau radicali crește. Poate că partidele mainstream speră că PPDD se va fărâmița în Parlament sau va face implozie. Tot ce se poate. Dar, atâta vreme cât nu crește încrederea în instituțiile democrației, problema rămâne.

Spuneam în vară că, dacă dorința populară de a diminua puterea lui Traian Băsescu nu va găsi un răspuns instituțional, am putea vedea revolte ale oamenilor dispuși să ofere un răspuns violent. Astăzi există o dorință de a vedea o politică pe care populația să o poată respecta. Dacă partidele principale nu oferă o soluție instituțională masele se pot întoarce spre un nou Mesia politic.

Andrei Tiut

Pe teme asemănătoare:

3 comments