Cel puțin dintr-o perspectivă simbolică, summit-ul din Țara Galilor a avut ro­lul de a readuce dez­ba­terea din Alianță în regis­trul inițial care a consacrat-o din primul moment al intrării pe scena istoriei, acela al apărării colective. În cele din urmă, acțiunile Rusiei de modificare a frontierelor prin forță, încălcarea regulilor și principiilor securității europene au condus la revitalizarea unei dimensiuni ușor desuete (apărarea teritorială) într-o Europă cuprinsă mental de inerția „sfârșitului istoriei“. În 1949, menirea NATO era foarte plastic rezumată de primul secretar al NATO ca fiind aceea de a-i „menține pe ruși afară, pe americani înăuntru și pe germani sub control“. Acum, primele două componente, de a-i ține pe ruși la distanță și pe ame­ricani în Europa, rămân la fel de valide, însă sub urgența contextului de astăzi se mai adăugă și cea de reasigurare a Flancului Estic. Așadar, cât de departe a mers și cât de bine a performat summit-ul în această ultimă misiune?

A fost o reuniune unde a triumfat compromisul jumătăților de măsură. Nu a fost nici pe departe pivotul geografic așteptat după schimbarea statu-quo-ului teritorial în Europa. Dar se răspunde în parte temerilor celor mai expuși dintre aliați și care înainte de summit semnalau că „diviziunea de facto a Alianței între vechiul NATO, unde există trupe aliate și infrastructură, și noul NATO, unde nu există aproape nimic, este nesustenabilă“ (în cuvintele ministrului polonez al Apărării). În consecință, statele membre au decis menținerea măsurilor de reasigurare în marja Actului Fondator NATO-Rusia. Cu alte cuvinte, s-au activat prevederile destinate implementării garanțiilor de Articol 5 pentru Flancul Estic, care prevăd că apărarea colectivă se va îndeplini nu prin staționarea permanentă și substanțială de forțe com­ba­tan­te, ci printr-o capacitate de realimentare în caz de urgență. More…