Administratia Obama, privind raidul care l-a ucis pe Osama bin Laden

Cu câteva zile înainte de moartea lui Osama bin Laden SUA au revizuit codul de alertă reducând toată complexitatea sa confuzantă la două coduri: „imminent” și „elevated”. Sub această clasificare SUA nu mai este deja considerată sub amenințare teroristă. Un asemenea sentiment de siguranță nu putea fi decât întărit de acțiunea din Pakistan. Printre altele NY Times a făcut un sondaj printre cititorii săi (~14000 de respondenți) și majoritatea s-au arătat atât bucuroși cât și optimiști.

click pe imagine pentru a vedea sursa (graficul este mult mai complex)

În ce măsură este însă acest optimism justificat? Aparent Al Qaeda a fost un model al succesului. Bin Laden a reușit să construiască o combinație aproape ideală de loialități medievale, fanatism religios și organizare modernă. Peste acest trio weberian trebuie să adăugăm accesul la surse semnificative de petrodolari. Iar succesele militare și economice sunt cu adevărat semnificative. Cu un singur atentat asupra turnurilor gemene Al Qaeda atinge o cifră a morților comparabilă cu întreaga istorie a terorismului modern. În plus atragerea Occidentului în Afganistan și Irak a dus la alte sute de mii de morți. Cheltuielile militare și de securitate sunt și ele pe măsură.

Este totuși util să punem lucrurile în perspectivă, comparând Al Qaeda cu alte organizații precum IRA, Brigăzile roșii sau ETA.  Unul din primele lucruri pe care le observăm este că Al Qaeda nu lovește practic niciodată de două ori în același loc. Nu știm dacă după un atentat poliția devine mai eficientă, populația musulmană se solidarizează mai activ cu autoritățile sau pur și simplu contactele locale consideră că și-au plătit datoriile față de Allah.

Este însă evident că vechile organizații europene au reușit să fie mai adânc înrădăcinate („entrenched”) în viața de zi-cu-zi a suporterilor și să aibă o organizație de mase mai solidă. Acest fapt se vede  și în numărul acțiunilor. Cele ale Brigăzilor Roșii sunt estimate la 14000 (doar 75 de morți); IRA a purtat o campanie de 30 de ani împotriva Marii Britanii pe teritoriul acesteia. Ori, teroarea este percepția subiectivă șansei de a nu supraviețui până la sfârșitul zilei (dacă ești cetățean) sau de a nu putea desfășura activitățile fundamentale (dacă ești stat). Atentatul din 11 septembrie a avut pe termen scurt acest efect dar, în ultimii ani cel puțin, Al Qaeda nu s-a mai putut ridica la înălțimea propriilor standarde.

În sfârșit, organizațiile teroriste Europene trăiau într-o subcultură (naționalistă și/sau marxistă) care era în sine deschisă spre dialog cu societatea și era parțial acceptată de aceasta. Aceasta a dus la negocierea prin interpuși astfel încât astăzi există un loc legal în Europa pentru naționalismul basc și irlandez, ca și pentru gândirea radicală de stânga. (Notă: scuzați vă rog simplificarea radicală din acest paragraf.)

Prin contrast Al Qaeda nu a obținut nimic pentru susținătorii săi. În Occident ea de fapt nici nu are revendicări specifice; însă amenințarea ei face mai dificil pentru populația musulmană să se organizeze pentru a cere beneficii culturale pe proporționale cu prezență numerică. În afara Occidentului Al Qaeda distruge regimul gazdă al talibanilor, destabilizează Republica Islamică a Pakistanului și, în general, cauzează pierderi masive în rândul civililor musulmani. De aceea, probabil, organizația pierde sprijinul liderilor comunităților musulmane în timp ce procentul celor ce aprobă atentatele sinucigașe sau pe Osama bin Laden personal este în continuă scădere.

În acest context ne putem aștepta ca pe termen scurt atentatele deja planificate să fie grăbite – dar asta e de fapt o veste bună, pentru că graba poate produce erori. Pe termen mediu Al Qaeda nu poate produce mai multe atentate decât îi permit resursele financiare și umane deja existente. Doar pe termen lung  moartea lui bin Laden ar putea duce la un nou val de recrutări care să îi sporească forța. Nu pot decât să sper că deja se iau măsuri pentru a contracara această posibilitate.

Am discutat în rândurile de mai sus despre percepția amenințării și despre realitatea din spatele ei. Prin forța lucrurilor asta m-a focalizat pe conflictul dintre state și terorism, lăsând în planul doi societatea occidentală și, mai ales, cea musulmană. Totuși este probabil ca pe termen lung discuția între societăți să fie aceea care tranșează problema războiului sau a păcii. Occidentul a început dezastruos cu o gestiune catastrofală a situației din Irak, combinată cu o atitudine ambiguă și ușor ipocrită față de musulmanii din propriile granițe. Din fericire, revoluțiile din Orientul mijlociu au o șansă reală de a reseta aceste relații.

Nu vreau să spun că mișcările și luptele de stradă sunt monopolul unor vajnici pro-democrați.  Ele sunt mai degrabă anti-establishment. Dar în ultimele decenii sunt în zonă puține regimuri care, într-un fel sau altul, să nu fi căutat legitimitate în religie. Iar de-legitimarea acestor dictatori nu poate să nu aducă de-legitimarea religiei ca sursă unică/principală a autorității. Prin acest gol poate, în măsura în care are ceva de oferit, să pătrundă Occidentul.

Puteți urmări pe situl The Guardian (click imagine) un excelent rezumat al situației actuale din lumea arabă și musulmană.

De regulă mă feresc să folosesc argumente culturale la scară globală. Totuși dacă există o caracteristică comună a Occidentului (din România până în Japonia) este capacitatea de a-și reveni după dezastre majore. Este poate adevărat că Occidentul moare, dar face asta cel puțin de la 1900. Înaintea radicalilor musulmani au fost americanii, balcanicii, naziștii sau comuniștii cei care au fost promovați ca sângele fierbinte al unei lumi noi. Chiar și înaintea lor revoluționarii, ereticii și barbarii au părut că amenință fundamentele firave ale civilizației. Cu toții au fost respinși sau asimilați – nu putem decât să sperăm că valul de fundamentalism islamic va avea aceeași soartă.

Andrei Tiut