O Mică Britanie insulară? Răspunde

david-cameron-no10-getty-1024x640

Sigur, criza economică, precum și costisitoarele operațiuni de stabilizare din Basra și Helmand au pulverizat orice apetit public pentru campaniile prelungite de reconstrucție post-conflict și sunt responsabile pentru predispoziția recentă a Londrei de a sta departe de noi aventuri externe. Pe acest fond, rolul marginal avut în criza ucraineană, deși Londra este unul dintre semnatarii Memorandumului de la Budapesta (1994). Sau în coaliția internațională coagulată împotriva ISIS, unde de abia a participat cu câteva avioane.

Oare intrăm într-o eră în care credibilitatea și capacitatea Marii Britanii de a participa cot la cot într-o operațiune cu SUA intră sub semnul întrebării? Într-o epocă în care Marea Britanie devine Mica Britanie? More…

Reclame

Modernizarea militară poloneză – un model și pentru România? Răspunde

Donald Tusk, Tomasz Siemoniak, Pawe³ Graœ

Geografia vulnerabilității, revizionismul Rusiei, scutul american, centrele de comandă și control ale NATO sunt forțe regionale care împing Polonia și România în aceeași direcție.

Decizia Varșoviei de a cumpăra baterii de rachete Patriot anunțată pe parcursul săptămânii trecute spune multe despre politica de securitate națională a Poloniei. E mai mult decât o simplă tranzacție comercială. Ea reflectă o orientare strategică. Se investește într-o relație specială de apărare. Opțiunea pentru Patriot-uri completează preferința pentru alte produse ultrasensibile din arhitectura defensivă poloneză – precum avioanele F-16, rachetele de croazieră aer-sol de tip JASSM sau sistemul de apărare antibalistică (Aegis), căutate tot peste Ocean. More…

Iran: Acord controversat pentru o pace potențial fierbinte Răspunde

Secretary_Kerry_greets_Iranian_Foreign_Miniser_Zarif

Iranul se află în poziția Uniunii Sovietice post-Vietnam, când SUA erau interesate de destindere, dar și de reasigurarea statelor aflate sub asaltul unor campanii subversive alimentate de Moscova.

Istoria recentă ne arată că, atunci când o putere regională cu agendă revizionistă devine conștientă că a atins un anumit prag de imunitate militară, aceasta poate fi împinsă de noua conjunctură să conteste prin metode subversive statu-quo-ul local. Este cazul Pakistanului, care, la adăpostul umbrelei sale nucleare, a început să cultive o pleiadă de organizații teroriste pentru a submina controlul Indiei asupra Kașmirului. „Nuclearizarea a încurajat utilizarea militantismului. (…) Dezvoltarea unor capacități nucleare clandestine, ulterior la vedere, par să fi încurajat Pakistanul să-și urmărească cele mai îndrăznețe aspecte ale strategiei sale proxy fără teama unor consecințe serioase“, concluziona Christine Fair, profesor la Georgetown, în cartea să publicata anul trecut, Fighting to the End: The Pakistan’s Army Way of War. Din această perspectivă, amânarea cu un deceniu a unui astfel de scenariu și a introducerii variabilei nucleare în ecuația unei regiuni și așa profund instabile este în interesul tuturor. More…

München 2.0: între rima istoriei și un viitor alternativ 1

ukraines-president-petro-poroshenko-german-chancellor-angela-merkel-u-s-vice-president-joe

În urmă cu 77 de ani, în 1938, Conferința de pace de la München devenea  simbolul conciliatorismului lumii libere în fața agresiunii naziste. Oare cum va reține istoria conferința de securitate din 2015?

Cu o săptămână înainte de Conferința de Securitate de la München, un raport făcea înconjurul Washingtonului. Dincolo de emblema instituțională, reunind câteva dintre cele mai influente think-tank-uri în materie de politici de securitate națională (Brookings Institution, CNAS, Atlantic Council), acesta era produsul unor personalități cu greutate din prima Administrație Obama. Ivo Daalder (fostul ambasador SUA la NATO), James Stavridis (fost SACEUR, cel mai înalt ofițer din ierarhia militară a NATO) sau Michele Flournoy (fostul număr trei în Pentagon) erau printre principalii semnatari. Din grup mai făcea parte și Strobe Talbott, fostul adjunct al lui Madeleine Albright în vremurile de glorie ale primei extinderi NATO, un veteran al creionării politicii externe americane față de Rusia anilor ‘90. Prezența acestor foști decidenți, asociați administrațiilor democrate, este simbolică pentru că anulează ideea conform căreia vorbim exclusiv de o presiune venită din partea republicanilor pentru înarmarea Ucrainei. More…

Obama şi Merkel văd problema ucraineană prin aceeaşi lentilă Răspunde

2013-06-19-obama-merkel-pk

Deşi se vorbeşte despre eventuale clivaje între Germania şi Statele Unite pe opţiunile pe care Vestul le are la dispoziţie în Ucraina, o privire mai atentă la poziţia lor de fond indică alte concluzii. În esenţă, atât Berlinul cât şi Washingtonul îmbrăţişează doctrina „aşteptării strategice”(strategic patience), mizând pe faptul că o diplomaţie conciliantă dublată de sancţiuni severe care lovesc în inima economiei ruseşti îl vor descuraja pe Puţin, mai devreme sau mai târziu, să escaladeze conflictul.

Din această perspectiva este important să analizăm nucleul dur al celei mai recente Strategii de Securitate Naţională, un document lansat public în urmă cu două săptămâni şi care a fost întârziat mai bine de un an de zile, foarte probabil deturnat fiind de ascensiunea Califatului Islamic precum şi de invazia hibridă a Ucrainei: „trebuie întotdeauna să rezistăm tentaţiei de a supra-reacţiona, atunci când luăm decizii bazate pe frică. (…) Provocările pe care le avem de înfruntat necesită răbdare strategică şi persistenţa”, rezumă chiar Obama poziţia echipei sale care preferă politici prudente şi nu reacţii emoţionale, instinctive ghidate de breakingnews-uri. În fond, lecţia pe care Obama a extras-o din răspunsul post 9/11 ţine de supraextinderea militară şi de predispoziţia de a vedea fiecare problema de securitate globală printr-o lentilă militară. În această lectură se regăseşte în parte şi ceea ce dorea să transmită administraţia să prin politică de rebalance, miza fiind nu doar un pivot geografic (dinspre Orientul Mijlociu şi AfPak către Extremul Orient) cât una de atitudine şi priorităţi. More…

Generația jihadului individual 1

B6vknhbIcAIHHwn

În ultimii ani, actele de terorism care au marcat Europa par mai puțin orchestrate de organizații formale precum Al Qaeda, fiind săvârșite mai degrabă de indivizi izolați, de „lupi singuratici”, exponenți ai unui jihad individual, necoordonat. Asasinarea regizorului danez Theo van Gogh în 2004, atacurile de la Toulouse din 2012, dar și cele împotriva publicației Charlie Hebdo de la începutul acestui an se încadrează în acest tipar emergent, în care este foarte probabil să funcționăm pentru mulți ani de acum înainte.

În sine, tranziția pe care o vedem pe parcursul deceniului trecut reflectă o transformare de fond a pieței jihadiste. Incubatoarele radicalizării nu mai sunt organizațiile studențesti sau grupurile de studiu din jurul moscheilor, existente în Londra sau Hamburg, și responsabile finalmente de circuitul care se va finaliza cu prăbușirea „Gemenilor” (2001) sau prin atacurile asupra sistemului de transport public londonez (2005). Mobilizarea nu se mai face preponderent prin interacțiunea față în față, cât mai ales online, în intimitatea propriului computer, unde accesează realitatea virtuală a forumurilor și a chat-room-urilor jihadiste. Potențialii „voluntari” sunt expuși unor imagini de o violență extremă, unde victimele sunt semeni de-ai lor, tocmai pentru a declanșa un sentiment de revoltă interioară, de injustiție profundă. Victimele Bosniei, Kașmirului, Ceceniei, Irakului și mai nou cele de pe frontul sirian exercită o irezistibilă forță de mobilizare, sunt electrizante. Este cazul gemenelor Laghriss, arestate în august 2003 pentru planificarea de atacuri sinucigașe asupra parlamentului din Rabat. More…

Scurtă diagnoză a jihadului european Răspunde

uk-choudary-610x315

Privite în perspectivă, se conturează un tipar posibil al jihadiștilor home-grown din Europa. Sunt preponderent musulmani tineri, din generația a doua și a treia, aparent integrați, vorbesc limba culturii gazdă, urmează un traseu educațional standard (chiar și studii superioare), sunt deseori dedicați comunității, relativ absorbiți pe piața muncii (chiar dacă nu în profesiile la care visează), mai aproape de clasa de mijloc decât de zona proletară. Etnic, ei provin din comunitățile legate ombilical de statul gazdă european printr-un trecut colonial: pakistanezi în cazul Marii Britanii, marocani în Spania, algerieni în Franța. Și “grație“ multiculti-ului britanic, precum și asimilaționismului francez, ei au ajuns să trăiască în ghetouri urbane și enclave culturale, în realitate veritabile polis-uri paralele, separate de societatea mainstream. Probabil în această fractură se află și criza identitară a acestei generații: sunt prinși, scindați între cultura părinților și cea a societății formale. Nu se regăsesc, nu aparțin pe deplin nici uneia, nici alteia. Cum spunea John Mackinlay, se află într-un no man’s land cognitiv. Însă pe acest teren fertil se plantează radicalismul.

„Rinocerizarea“ acestor indivizi nu se produce într-un vid. De obicei, transformarea lor în teroriști se produce pe fondul interacțiunii cu o componentă subversivă, cu „antreprenorii jihadismului“, acești revoluționari de profesie, care le speculează vulnerabilitățile, le modelează mintea, le hrănesc frustrările și le oferă o țintă la îndemână: societatea gazdă. Să ne amintim de rețeaua de predicatori, moschei și librării militante, o întreagă lume subversivă care se dezvoltă în Londra sfârșitului de secol XX, sub coordonarea și în jurul șeicilor Al-Qaeda (Abu Hamza al-Masri, Haydar Abu Doha, Abu Qatada, Omar Bakri Mohammad). Este mediul în care se formează ca teroriști atentatorii din iulie 2005. More…

Marele pariu al lui Obama în Asia Răspunde

130916

În cele din urmă, este singura modalitate de a asigura prin fapte credibilitatea pivotului asiatic, precum și a pachetului de reacție rapidă anunțat la cel mai recent summit NATO pentru protejarea flancului estic al Alianței. Desigur, toate acestea sunt măsuri ne­cesare, dar insuficiente pentru că nu răspund pe deplin datelor actuale ale mediului de securitate contemporan. Pe scurt, s-a vorbit mult în ultimul timp de o criză de credibilitate a garanțiilor de securitate oferite de Statele Unite. Și pe bună dreptate. Fun­da­ția tehnologică pe care se sprijină aceasta este tot mai demodată, tot mai îngustă, în măsura în care competitorii au recuperat decalajul, investit masiv în tehnologii care anulează avantajele competitive care până nu de mult erau o marcă înregistrată americană și care transformau SUA într-o putere expediționară globală. Însă avantajele sale rămâneau fără egal într-o lume în care capacitatea de a domina mările, aerul și spațiul erau fără rival. Dar de ani buni, arsenalele antiacces și de interdicție regională deținute de China și Rusia proliferează: „sisteme anti-navă, antiaeriene, antisatelit gândite să contracareze avantajele tradiționale ale SUA, în special capacitatea de a-și proiecta puterea în orice regiune“, avertiza Hagel în septembrie.

Modelul din care se inspiră astăzi Administrația Obama are profunde rezonanțe istorice. A mai fost aplicat de către Eisenhower în anii ’50 (prin așa-numita politică de New Look, când armele nucleare devin principala piesă de descurajare a unei invazii sovietice), dar mai ales de către Administrația Carter în a doua jumătate a anilor ‘70. Aceasta din urmă se afla într-o conjunctură deloc de invidiat: balanța de putere convențională și chiar cea nucleară avantajau net URSS, iar eli­tele militare sovietice ajunseseră să creadă în șansele de reușită ale unei campanii de tip blietzkrieg asupra NATO. În acest context, era nevoie de o strategie de off­set, de o formulă care să compenseze dezechilibrul, investind în avantaje comparative unice Statelor Unite. Ulterior, specularea tehnologiei IT prin dezvoltarea de senzori avansați de recunoaștere și avertizare timpurie, inclusiv de arme inteligente ghi­date prin GPS vor revoluționa balanța de putere din Europa. În definitiv, așa cum arată me­mo­riile lui Robert Gates, Carter este cel care „a pregătit fundația pentru mai toate inițiativele pe care Ronald Reagan le va asuma în zona apărării“, altfel o componentă care a jucat un rol esențial în înfrângerea URSS. Obama își joacă astăzi propria șansa de a fi un Carter de secol XXI. More…

O resetare a politicii externe a lui Obama pe final de mandat? 2

barack-obama

Din punct de vedere tactic, o majoritate republicană în Congres, deopotrivă în Camera Reprezentanților, dar și în Senat, anunță începutul unei gherile parlamentare intense împotriva principalelor inițiative ale Administrației Obama, în special a componentei asistențiale interne – Medicare, Medicaid sau a programului de asistență socială. În același timp, sub leadershipul senatorului John McCain (fostul contracandidat al lui Obama în prezidențialele din 2008), care va prelua conducerea Comisiei Serviciilor Armate, este de așteptat ca politica de apărare națională, precum și multe dintre inițiativele de politică externă ale administrației să fie atent evaluate și dezbătute. McCain este de departe cel mai vocal critic al politicilor articulate de Administrația Obama în crizele recente din Orientul Mijlociu sau din Ucraina.

Pe de altă parte, Obama va fi nevoit să găsească un echilibru între intervenționismul do­rit de republicani și inițiativele de suflet pentru moștenirea sa de politică externă: un acord care să înghețe programul nuclear militar al Iranului (o perspectivă destul de nepopulară în rândurile republicanilor, dar și în cercurile decizionale de la Tel Aviv), cuplat cu pregătirea fundației Pentagonului pentru războaiele viitorului. Această din urmă componentă ar face din Obama un Carter de secol XXI. Și nu ar fi puțin lucru. Dimpotrivă. În definitiv, „Carter a pregătit fundația pentru mai toate inițiativele pe care Ronald Reagan le va asuma în zona apărării“ (în cuvintele lui Robert Gates). Investițiile făcute atunci în tehnologii cheie vor genera o adevărată „revoluție în afacerile militare“, esențială pentru descurajarea sovieticilor și pentru asigurarea supremației militare americane în lumea de după Războiul Rece. Ceva foarte similar se încearcă în aceste zile. More…

Războiul împotriva ISIS e abia la început Răspunde

140812-isis-militants-1128_ea414ddd3248a991306640f1a2954444

O piesă esențială în strategia Washingtonului ține de re-energizarea și sprijinirea elementelor tribale sunnite în rezistența lor împotriva forțelor Statului Islamic. Este singura modalitate de a duce ofensiva adânc în teritoriul califatului. Însă, în cazul tribului Al-bu Nimr, este prea târziu. Iar problema cea mai mare este că legătura dintre noul guvern de la Bagdad și sunniți rămâne încă masiv scurtcircuitată. Mai mult, forțele guvernamentale rămân în defensivă, prea puțin dispuse să ofere susținere unor comunități sunnite în care nu au încredere. Iată contextul în care, săptămâna trecută, Martin Dempsey, șeful Statului Major Inter-Arme, cerea extinderea misiunilor americane de asistență și antrenament în provincia Al-Anbar, tocmai pentru a completa veriga lipsă dintre Bagdad și insulele de rezistență sunnită. Însă precondiția americană era aceea ca Bagdadul să ac­cepte înarmarea triburilor și, mai mult, să se imagineze formule de cooptare a lor în așa numite „unități de gardă națională“. În același timp, acest lucru va implica foarte probabil formularea unui nou contract social, în care „triburile vor avea mai mul­te de spus în propria guvernare și în propriile regiuni“ (după cum a precizat săptămâna trecută Chuck Hagel, secretarul Apărării).

Bătălia împotriva Statului Islamic este inevitabil un proiect pe termen lung. Iar multe dintre armele necesare nu folosesc gloanțe. Și asta pentru că este mult mai mult decât o grupare teroristă. Analizată atent, ISIS reproduce tiparul ideal spre care tindea și Al-Qaeda, acela al unei insurgențe maoiste. Citite astăzi, unele din­tre textele care au stat la baza strategiei militare a Al-Qaeda (precum cele semnate de Abu Ubayd al-Qurashi în prima jumătate a anilor 2000) parcă recompun radiografia comportamentală a Statului Islamic. Oferă servicii, dispune de o infrastructură de guvernare paralelă, acționează ca o gherilă, dar, în același timp, funcționează și ca o armată convențională (în buna tradiție a stadiilor unei insurgențe ma­oiste). Totul pentru a-și menține susținerea populară a publicului țintă și care, în mod potențial, poate ajunge până la 20 de milioane de sunniți reprimați, cât există între Damasc și Bagdad. More…

Limitele campaniei împotriva ISIL Răspunde

Isis fighters wave the group's flag from what is thought to a damaged a Syrian air force jet

„Ceea ce se întâmplă astăzi în Irak este în mare măsură o continuare a vechiului război civil cu nuanțe sectare de dinainte de 2007“, îmi spune profesorul Stephen Biddle de la Universitatea George Washington. Cu alte cuvinte, natura conflictului rămâne aceeași: o dilemă de securitate extremă, un joc de sumă zero cu mize ontologice pentru principalele grupări confesionale ale Irakului. Privit în această cheie, rolul pe care Statele Unite l-au jucat în timpul campaniei de stabilizare condusă de Petraeus după 2007 a fost, ca efect, unul foarte apropiat de Balcanii anilor ’90: un rol de menținere a păcii (peace keeping). Așadar, Washingtonul era un mediator, un arbitru între Bagdadul devenit un centru gravitațional șiit și populația sunnită. Mai mult, devenise un protector al revoltei tribale din Anbar împotriva Al Qaeda.

„Există o perspectivă foarte populară în Washington astăzi că ISIL este produsul războiului civil sirian. Însă în Irak problema este în mod esențial una irakiană. În 2007, Maliki nu a devenit peste noapte un Thomas Jefferson sau un George Washington. El și-a arătat disponibilitatea de a coopera cu sunniții numai sub presiunea constantă a americanilor și a capitalului de presiune exercitat de aceștia. Când pârghiile au dispărut, presiunea s-a evaporat, iar Maliki s-a întors la instinctele sale politice tradiționale „marginalizarea și oprimarea sunniților“, spune Stephen Biddle. În acest context, răspunsul acestora din urmă a fost unul cât se poate de rațional: alianța cu un actor violent care putea să le ofere protecție împotriva unui guvern prădător. Toate acestea sunt detalii cheie pentru a înțelege nu doar stadiul în care ne aflăm acum în Irak, de ce am ajuns aici, dar și de ceea ce va fi nevoie pentru a stabiliza această societate. More…

Putin şi jocurile foamei Răspunde

Vladimir Putin chairs a meeting of the Presidential Council for Civil Society and Human Rights at the Kremlin

Astăzi Rusia este slabă, însă trăim în epoca răspunsului asimetric, în vremea celui slab. Acum suficient este să ai capacitatea de a submina, tulbura, de a sădi îndoială față de vechea ordine. Victoria are un cu totul alt înțeles. Și din această perspectivă campania Rusiei este un succes. Nu a schimbat doar frontierele Ucrainei, dar a schimbat și percepția europenilor. Acum Europa încearcă să-și reducă expunerea în relația cu Rusia, să se închidă. Aici este marea victorie a Rusiei. Pentru că amenințarea pe care Rusia o reprezintă astăzi este foarte similară cu cea a unei amenințări teroriste. Nu sunt suficient de puternici pentru a câștiga în sens convențional, dar au suficientă putere pentru a-i face pe oameni să se îndoiască de natura constituțională a propriilor regimuri. Pot să forțeze schimbarea acționând din interior. Viktor Orbán este exemplul cel mai proeminent, de insider care începe să ridice întrebări despre natura democrației, să se îndoiască de ordinea europeană. Ceea ce s-a întâmplat în Ucraina este în esență o problemă a UE și a Europei, dar nu în sensul în care Rusia va invada Varșovia sau Bucureștiul. Nu cred asta.

Putin este rațional, dar pentru a-i înțelege raționalitatea trebuie să înțelegem mai întâi natura regimului său și vulnerabilitățile sale structurale. Economic, el depinde de lucruri pe care nu poate să le controleze: prețul petrolului și al gazului. Pentru a diminua această incertitudine și expunere, el forțează acum un control politic și cultural total. Și dacă nu ar fi mers până la capăt în cazul Crimeei, ar fi devenit ținta atacurilor naționaliștilor. Din această perspectivă, atacul asupra Crimeei a fost unul motivat de prea multă slăbiciune și vulnerabilitate internă, pentru a-și asigura supraviețuirea politică. Și a reușit să recreeze acea majoritate imensă de dinainte de 2012. Dar este o majoritate de alt tip: masiv politizată, încărcată emoțional, instabilă. El însuși se teme că o poate scăpa de sub control. Pentru naționaliștii ruși, Estul Ucrainei reprezintă ceea ce războiul civil spaniol a fost pentru comuniștii sovietici. More…