De weekend: Max Weber şi Urzeala Tronurilor 17

GOT

Urzeala tronurilor, după cum probabil ştiţi, este un serial HBO care urmăreşte lupta a şapte familii nobile pentru stăpânirea Westeros-ului. Ca persoană cu studii de ştiinţă politică am tendinţa ca în fiecare poveste fantasy să văd o alegorie a societăţii umane. De multe ori această tendinţă eşuează dur în faţa mereu aceloraşi clişee hollywoodiene. Dar Urzeala Tronurilor chiar se pretează. Aşadar…

Unul dintre primii care se răscoală este Robb Stark, fiul lui Eddard. Acesta exercită, precum tatăl său, cea mai pură autoritate tradiţională. Nordul este, în general, locul unde se respectă, „religia veche”, „legile vechi”, unde supuşii sunt văzuţi aproape ca membrii ai familiei extinse. În aceste condiţii, Robb nu încearcă să ocupe „tronul de fier”. El porneşte războiul ca să îşi salveze surorile şi să îşi răzbune tatăl. Supuşii sunt cei care îl proclamă „rege în nord”, dorind să profite de ocazie pentru a întări autarhia tradiţională a Nordului.

Peste apă, în Essos, Daenerys Targaryen este căsătorită cu un lider dothraki, care îi face cadou trei ouă fosilizate de dragon. Dragonii fuseseră sursa puterii familiei Targaryen vreme de secole, dar stirpea lor era considerată dispărută. La moartea soţului , Daenerys pune ouăle pe rugul funerar şi apoi păşeşte ea însăşi în flăcări. A doua zi este găsită în cenuşă goală, însă nevătămată. Lângă ea, trei pui de dragon proaspăt eclozaţi. Astfel se naşte o carieră politică.

Legitimitatea sa este în mod evidet carismatică. La început, Daenerys, „mama dragonilor”, face să renască atributele mitice ale Casei Targaryen, preluând astfel o carismă instituţionalizată şi transmisibilă. Însă vedem de la începutul seriei cum ea are propria ei putere de convingere şi propria carismă, prin care transformă duşmanii în prieteni şi aliaţi. More…

De weekend: Previzibilul domn Aligică Răspunde

aligica

Într-o zi mă trezesc menționat de Turnofftheglory pe wall-ul domnului Aligică. D. P. Aligică ceruse niște nume de oameni de stânga pe care să îi întrebe lucruri și să îi înțeleagă în opțiunile lor politice.

(Acuma, eu nu m-am considerat de stânga niciodată dar „adevărata dreaptă românească” este în esență o afacere parohială, amici degli amici. Deci într-un fel Turnofftheglory, care știe ca nu fac parte din această parohie, nu greșea să vorbească de mine.)

Nu eram menționat doar eu acolo, era și Dan Șelaru, care nu a fost încântat. Eu însă eram chiar curios. Nu neapărat dornic să mă exprim, cât curios care ar fi fost întrebările. Căci, între noi fie vorba, dl. Aligică ar avea în mod normal aparatul conceptual să înțeleagă aceste lucruri și singur. Printre altele el este, împreună cu dl Tismăneanu, autorul conceptului de puci parlamentar, hăt într-un op-ed din 2007. Mă gândeam mai degrabă că are o problemă de empatie. Adică, știind adevărul, vrea să înțeleagă mecanismele de orbire ale celorlalți. Din nefericire pentru curiozitățile mele, dl. Aligică nu a întrebat nimic pe nimeni. More…

Al doilea moment al adevărului pentru DNA 1

0-333715-dna_53291c0588

Rolul DNA, în opinia mea dar și a majorității susținătorilor săi, este de a veghea contra abuzurilor penale ale puterii politice. Totuși, cel puțin la nivelul care se vede, Direcția s-a specializat în a urmări, spre exemplu, foști miniștri. Nu actuali miniștri, foști. În mod asemănător, la nivel de primari, exemplul integrității DNA este în fiecare discuție același domn Apostu.

Pe susținătorii d-lui Morar acest fapt nu pare să îi deranjeze. Cineva de la Noua Republică, spre exemplu, nu a simțit contradicția de a produce text laudativ din care reiese că nici un prefect nu ar fi fost condamnat pe baza unui rechizitoriu DNA.

Pentru o mare parte a celorlalți români, însă, această impresie de partizanat a adus o stigmă pe imaginea instituției. Dincolo de sondaje, putem vedea că este rentabil să lovești în DNA atât pentru rating TV cât și pentru imaginea politică. More…

Kenneth N. Waltz a încetat din viață Răspunde

waltz

Luni 13 mai, profesorul Kenneth N. Waltz a încetat din viață la vârsta de 88 de ani după o îndelungată suferință. Unul dintre cei mai influenți politologi și specialiști în relații internaționale Kenneth Waltz este cel care a articulat teoria realismului structural, teoria care a influențat cel mai mult disciplina relațiilor internaționale și care fost pentru mult timp paradigma dominantă din domeniul. Studiul TRIP care evaluează situația disciplinei relațiilor internaționale l-a plasat pe Kenneth Waltz pe locul trei la nivel global în privința influenței asupra domeniului în ultimii 20 de ani, după Alexander Wendt și Robert O. Keohane.

Impactul său asupra teoriei relațiilor internaționale a fost și este însă mult mai profund, teoria realismului structural avansată în volumul Theory of International Politics generând cele mai productive și acerbe dezbateri intelectuale din cadrul disciplinei. Instituționalismul liberal (neo-liberalismul) și constructivismul s-au definit ca alternative la teoria lui Waltz, fapt ce face din acesta din urma cel mai influent teoretician al relațiilor internaționale după Hans Morgenthau din secolul al XX-lea. Dispariția sa este o pierdere grea pentru relațiile internaționale și pentru știința politică.

Cele mai cunoscute și importante opere ale sale sunt Man, State and War(1959) care inventariază și evaluează nivelurile de analiză care explică apariția conflictelor în cadrul relațiilor internaționale și Theory of International Politics(1979), care articulează o teorie sistemică a politicii internaționale. Kenneth Waltz și-a construit teoria pornind de la ideea că mediul (sistemul internațional) determină comportamentul unităților care fac parte din el (statele). Astfel statele sunt principalii actori ai sistemului internațional, mediul internațional este caracterizat de anarhie (absența unui autorități centrale peste state), iar principalul interes al acestora este să supraviețuiască într-un mediu competitiv. Pornind de la aceste ipoteze, Waltz deduce că statele vor fi interesate să-și maximizeze cantitate de putere disponibilă și vor fi atente la evoluțiile balanței de putere. More…

Utilitatea publică a libertății de expresie 3

63964_511349645569565_66447085_n
Reacția lui Puiu Hașotti la propunerea lui Remus Cernea este într-un fel de înțeles. Dânsul s-a format intelectual în timpul comunismului când homosexualitatea era condamnată atât din punct de vedere penal, cât și social. Mai mult, dacă pușcăria era evitată în cazul descoperirii înclinațiilor sexuale ale unei persoane diferite de cele heterosexuale, aceasta putea risca un sejur într-un spital de psihiatrie, orientarea sexuală diferită de cea „normală” fiind considerată pe vremuri drept boală psihică. Ceea ce este neînțeles este incapacitatea sa de a se adapta normelor unei societăți democratice, unde nu se poate discrimina pe baza orientării sexuale.

Ca și în cazul lui Remus Cernea, nu pot să spun că personalitatea politică a lui Puiu Hașotti imi stârnește simpatie. La prima vedere senatorul liberal, aduce în atitudini și discurs politic, mai mult cu un fost activist comunist decât cu un reprezentant al unui partid liberal european. De curând am observat că senatorul liberal intenționează să elimine din lege incompatibilitatea dintre funcția de președinte al CJ sau primar și cea de membru într-o AGA ale unor regii locale, atâta timp cât nu sunt remunerați pentru munca prestată. În esență Puiu Hașotti nu este altceva decât un politician mediu dâmbovițean care caută să aibă acces preferențial la resursele publice pentru sine și amicii săi politici. Dar acest ultim aspect mă îndepărtează de la scopul articolului de față.

Chiar dacă nu sunt de acord cu afirmațiile lui Puiu Hașotti, cred că era perfect îndreptățit să le facă. Senatorul liberal, oricât de mult l-aș blama, avea dreptul să-și exprime opinia față de problema ridicată de Remus Cernea. E drept ar fi putut să-și exprime dezacordul fața de inițiativa legalizării parteneriatelor civile între persoanele de același sex folosind un limbaj echilibrat, nu unul discriminatoriu. Aici intervine farmecul și utilitatea libertății de expresie: calitatea limbajului poate varia și în același timp revelează calitatea persoanei care exprimă aceste idei. În absența libertății de exprimare, Puiu Hașotti și-ar fi disimulat homofobia iar cetățenii nu ar avut oportunitatea să îl evalueze corect din punct de vedere politic pe senatorul liberal. More…

Despre coabitare şi Sâmbra lupilor 2

wolf-and-sheep-kerry-gavin

Societatea politică românească, în special, trăieşte sub auspicii numerelor unei zicale auzită de foarte multe ori de la bunicul meu: Şi-aşa-i rău, nici altfel nu-i bine!Pentru că lumea noastră cotidiană se subîntinde arcului bramburelii şi diferendelor neistovite, apelând la simplificări aritmetice, precum unu şi cu unu fac doi. Dar se pare că numai pentru a legitima metoda din două una – ori una, ori alta, niciodată o mulţime armonică. Deşi sincronismul cultural e numai la doi paşi distanţă, preferăm adeseori, nici una, nici două, ca celălalt, dacă este o persoană/grup sau cealaltă, dacă este o idee, fatalmente să dispară. Aşa şi în cazul mult controversatei coabitări dintre preşedintele Traian Băsescu şi premierul Victor Ponta, când „lupi” din ambele haite, radicalizate în pro şi anti-Băsescu, recte pro- şi anti-USL tălmăcesc pactul inter-instituţional conform intereselor lor particulare, electoraliste îndeosebi, aşa cum electoralist şi teatral este tot sistemul de valori, principii şi proceduri pe care conglomeratul format de politicieni l-a produs în ultimii 23 de ani.

Într-un articol de pe Civitas Politics, Andrei Tiut identifică două filosofii ale coabitării dintre Traian Băsescu şi Victor Ponta: (1) „reconciliere, mergând până la anularea opoziţiei dintre (sic) băsişti şi anti-băsişti, iliescieni şi anti-iliescieni” şi „depăşirea raporturilor de putere între tabere” – viziunea Traian Băsescu; (2) „recunoaşterea (…) şi acceptarea „civilizată” a raporturilor reale de forţă” – viziunea Victor Ponta. Totodată, Andrei Tiut introduce în ecuaţie şi declaţia lui Ponta vizând „forţele serioase şi forţele neserioase” (partidele în accepţiunea sa, dar nu numai, zic eu) care în decembrie s-au poziţionat într-un anume fel înainte şi după alegerile din decembrie, anul trecut. O altă dihotomie exagerat simplificatoare, de tipul lozincii care trebuie memorată, dar negândită. Fiindcă, cât ar vrea Victor Ponta să-şi cosmetizeze imaginea de reprezentant al „forţelor serioase”, calculele politicianiste care stau la temelia coabitării dau dreptate şi „forţelor neserioase”.

În opinia mea, ambele filosofii au ca punct de cotitură al comportamentului actorilor implicaţi direct supravieţuirea lor politică la vârful puterii. Şi nimic mai mult. Traian Băsescu nu l-a des-porcit între timp pe Victor Ponta şi tot „copilot” îl consideră, doar că al lui. Iar Victor Ponta nici pe departe nu l-a reevaluat pe Traian Băsescu, dincolo de prerogativele sale strict constituţional-instituţionale. More…

Dreptul la locuire ca libertate personală 3

1680290642_social-housing-on-the-coast-02-photo-tomaz-gregoric

După cum povesteam în articolul trecut, m-am văzut implicat într-o dezbatere despre ce ar putea include noua Constituție. Undeva, în discuțiile mai degrabă colaterale, a apărut și ideea unui „drept la locuire”. Nu se știe dacă această propunere va ajunge sau nu în forma finală a recomandărilor, dar discuția poate fi interesantă.

În formulările sale obișnuite, dreptul la locuire presupune atât o re-distribuire semnificativă de resurse (casele sunt scumpe) cât și o acțiune eficientă și responsabilă a statului. Cel puțin punctul al doilea mi se pare utopic la noi. Dar putem încerca să privim locuirea și prin intermediul drepturilor negative.

Să pornim de la un exemplu ipotetic. Eu sau dumneavoastră nu ne permitem pe această lume decât să construim o casă de chirpici. Adică excremente de vacă, paie și lut. Chirpiciul este un material rezistent la cutremur și foc dar nu la inundații. Deci, dacă suntem pe deal, ISU nu ar trebui să fie o problemă. Și totuși, la primărie există standarde care nu permit să ne facem căsuța de balegă (hai, lut, că este mai poetic). Motivele țin, presupun, de estetică: chirpiciul îmbătrânește urât. Dar și de o efectele unei ideologii modernizatoare de secol 19, aseptică și precisă. Nu repugnă birocraților și inginerilor doar ideea unei case de balegă cât, mai ales, o casă care își schimbă forma („lucrează”) de la an la an. Pur și simplu podelele, termopanele, țevile și ușile existente în comerț nu sunt gândite să facă față la așa ceva. More…

Traian Băsescu și refuzul modestiei 5

basescu

Influența președintelui asupra susținătorilor se bazează pe reputația că este capabil să facă lucruri extraordinare. Adică pe carismă (în sens sociologic). Barbu Mateescu îmi spunea ieri că trebuie să luăm în considerare și atașamentul bazat pe valori. Ceea ce este corect, dar nu ne scutește de a considera legitimitatea carismatică.

Obiectiv vorbind, dl președinte este misogin („păsărică”), rasist („țigancă împuțită”), profitor (Mihăileanu), nepotist (Elena și Ioana Băsescu), autoritar și uneori mitocan. Confruntați cu această serie de derogări de la morală, câțiva susținători au încercat să susțină că beneficiile aduse de Traian Băsescu depășesc cu mult costul social. Ciprian Ciucu scria undeva că intelectualii s-au folosit de președinte în aceeași măsură în care el s-a folosit de ei.

Este o gândire logică, consistentă cu legitimitatea rațional-legală. Dar nu acesta a fost discursul tipic. Discursul pro-băsescian nu s-a remarcat prin analiza cost-beneficiu ci prin caracterul său moralist. Ca să ne dezbărăm puțin de limbajul religios, vom spune că dl. Băsescu s-a bucurat printre ai săi de „privilegiul geniului”. În cinstea realizărilor sale remarcabile, admiratorii au închis ochii și mintea la micile transgresiuni față de morala comună. More…

Traficul rutier din China: haos total! Răspunde

ring-road-beijing_357_600x450

De data asta am să scriu un articol în care oricât aș încerca nu voi putea fi obiectiv. Traficul rutier în China este haotic. Nu la fel de haotic ca în alte părți ale Asiei însă mult mai rău ca la noi. Majoritatea străinilor sunt fie amuzați fie speriați de ceea ce văd, însă nu se pot obișnui decât după foarte mult timp. Asta e, traficul sfidează dacă nu toate, atunci multe din regulile pe care le considerăm de bun simț.

Chinezii conduc haotic deoarece școala de șoferi în China se face doar în poligon, unde studentul este învățat să opereze un autovehicul. Nu se iese în trafic. Iar examenul pentru carnet implică mai mult învățarea unei cărți foarte stufoase de legislație decât abilitățile reale ale viitorului șofer. De asemenea corupția asigură carnete de șofer multor chinezi cu dare de mână. Astfel la primirea carnetului noul șofer nu are nici un fel de experiență în trafic și știe doar teoretic regulile de circulație.

Să nu uităm că până prin anul 2000 mulți chinezi încă nu își puteau imagina că într-o zi vor putea să aibă o mașină. Până la liberalizarea economiei toate automobilele aparțineau statului iar populația se deplasa exclusiv cu bicicleta. Bicicletele se înregistrau la poliție și primeau plăcuță de înmatriculare, prevedere care există și astăzi dar nu mai este respectată. Cu alte cuvinte cultura automobilului este foarte nouă și restrictivă deoarece prețurile la mașini sunt supuse unui impozit de 100%. Nu există tradiție în șofat iar toți șoferii de astăzi sunt la prima mașină și primii din familie care au condus vreodată. La fel și șoferii profesioniști: de exemplu mulți taximetriști din Hangzhou au fost tractoriști în urmă cu câțiva ani. Este deci de înțeles de ce haosul s-a instalat, însă nu este de înțeles de ce pornind de la tabula rasa guvernul nu a avut grijă să pregătească suficient viitorii șoferi. More…

Civitas Politics caută colaboratori! 6

old-typewriter

Căutăm persoane care…
… împărtăşesc cultura dialogului (vezi nota editorială wp.me/p3YQp-1KAi).
… au orientări politice şi zone diferite de ale autorilor noştri obişnuiţi. Dacă am dori opiniile noastre repetate la infinit am copia articole mai vechi.
… pot să scrie un articol astfel încât, după ce au terminat, cititorii să simtă că au înţeles ceva nou.
… înţeleg teoria ca un mod de a crea şi testa ipoteze noi şi nu ca o serie de dogme la care să ne închinăm.
… încearcă, pe cât posibil, să îşi bazeze textele pe fapte şi cifre verificabile.
… înţeleg diferenţa dintre online şi print sau … sunt foarte deschişi să rescrie textele la cerinţa editorilor.
Oferim…
… acces la o platformă care practică neutralitatea prin înfăţişarea de opinii diferite şi nu prin ciuntirea lor pentru a corespunde unei linii oficiale.
… un public obişnuit să citească texte (puţin) mai lungi şi mai aride decât prescriu standardele de politeţe cibernetică.
Dacă eşti interesat trimite un mail la editori@civitaspolitics.org. Nu uita să incluzi un tagline (5-10-15 cuvinte despre tine). Sau trimite mai departe acest articol prietenilor tăi care îşi doresc să scrie. More…

Urgenţa perpetuă 2

575021_420483771322863_1142094968_n

Acum nişte săptămâni am luat decizia să răresc relaţiile cu Ovidiu. El m-a descris (în cuvinte mai complicate) ca un politruc USL. Eu l-am diagnosticat (în mintea mea) cu sindromul tristeţii post-băsesciene persistente. Pe aceste baze, vă daţi seama, dialogul ulterior s-a redus dramatic.

Voi lua însă o pauză pentru a discuta puţin pornind de la articolul său despre republica uselistă. Comentând despre documentele programatice ale USL (mai precis absenţa lor), Ovidiu ajunge să facă o descriere succintă a luării deciziilor de reformă în epoca Băsescu-Boc. Aş schematiza-o astfel:

1 – O serie de specialişti construiesc o comisie la Cotroceni şi, în mod relativ transparent, propun nişte soluţii.

2 – Traian Băsescu reţine din aceste soluţii fix ce îl interesează pe el. Pentru că poate.

3 – Guvernul Boc, în mod tipic prin asumarea răspunderii, face să se întâmple ce s-a decis la punctul 2.

Nu am urmărit foarte atent tribulaţiile comisiilor prezidenţiale, dar descrierea pare corectă. Este mai greu, deocamdată să facem o schemă a deciziilor USL, dar o să propun cu titlu provizoriu următoarea:

0 – responsabili USL (dar nu cei cu autoritatea ultimă) lansează o serie de propuneri ca baloane de încercare; societatea civilă se repede asupra lor să le desfiinţeze.

1 – folosind informaţia de la punctul 1 nişte specialişti merg la (liderii) USL şi, în mod cu totul ne-transparent, propun nişte soluţii.

2 – USL reţin din aceste soluţii fix ce îi interesează. Pentru că pot.

3 – Parlamentul face să se întâmple cele reţinute la punctul doi (supermajoritate)

Ovidiu compară punctul 1 din „procedura” PDL cu punctul 0 din „procedura” USL.

Argumentele sale sunt un caz destul de tipic de gândire Big Design Up Front (1, 2) contaminat cu bunele practici ale Uniunii Europene. More…

Pentagonul şi cura de slăbire forţată Răspunde

sequestration-step-off

În ianuarie 2012, Pentagonul îşi anunţa noua strategie de apărare. În acel context s-a discutat şi despre implicaţiile acesteia faţă de Europa. Se punea problema reducerii prezenţei forţelor americane desfăşurate permanent pe continent. În cele din urmă, mediul de securitate nu mai putea fi evaluat prin optica exclusivistă a Războiului Rece. Era nevoie de o ajustare. „Lumea s-a schimbat, ameninţările secolului XXI sunt diferite, necesită noi tehnologii, dar şi noi formule operaţionale. Ideea de ansamblu este că nu mai suntem preocupaţi de o Uniune Sovietică ameninţând să invadeze Pasul Fulda şi de cantităţile masive de trupe de care ai nevoie ca să răspunzi unui potenţial atac“, ne-a spus Janine Davidson, un fost înalt oficial din Pentagon implicat în dezvoltarea strategiei din ianuarie 2012.

Dimpotrivă, filosofia descurajării regionale punea acum preţ pe altceva: pe viteză, mobilitate, flexibilitate şi mult mai puţin pe cantitate. De aici accentul pe o prezenţă cât mai suplă însemnând consolidarea capacităţilor navale, aeriene şi antibalistice pe care SUA le-au plusat în ultimul timp în Europa. Pe scurt, vorbim de un tip de amprentă geografică sensibil diferită de cea din timpul Războiului Rece.

Problema de fond a sechestrului rămâne faptul că nu este ghidat de o strategie (nu există o legătură ombilicală între obiective şi resurse). Grupurile de lobby vor fi esenţiale în bătăliile şi campaniile de uzură care vor urma. În cele din urmă, un lucru este cert. Vremea cheltuielilor discreţionare, a cecului în alb pentru apărare a luat sfârşit. Iar asta înseamnă că Pentagonul trebuie să se obişnuiască să funcţioneze în marja unor constrângeri bugetare tot mai stricte. Dar mai puţini bani înseamnă să tolerezi şi mai multe riscuri în politicile de apărare. Sau să externalizezi o parte dintre responsabilităţile de până acum către aliaţi. More…