© Andrei Tiut
Scriu acest scurt post de undeva din afara Bucureştiului, privind cu îngrijorare la televizor.
Mitingul de ieri (la care am participat) a fost spectaculos într-un mod discret şi ne-reprezentat la TV. De unde Piaţa Universităţii fusese un simbol PDL ea a devenit, din senin, un simbol al opoziţiei non-partinice.
Am citit azi despre candidatura lui Nicușor Dan pentru postul de primar al Bucureștiului pe Contributors. În mod normal nu aș prezenta aici un candidat independent cotat cu șanse slabe, dar domnul Dan chiar pare să aibă un program. More…
Scopul acestui articol este să descrie gruparea politică aflată în jurul PDL ca o structură în trei straturi. Persoanele afiliate acestor trei straturi pot varia în timp, dar structura în sine a rămas conceptual aceeași, dincolo de alianțele variabile din politica noastră din ultimii 5-6 ani.
Sebastian Lăzăroiu
Am urmărit o vreme cu interes forfota etichetată de domnul Lăzăroiu cu numele de Albă-ca-Zăpada pentru că undeva în cadrul ei apăruse ideea de a construi o noua mişcare politică (probabil partid) cu o doctrină şi un comportament „post-Băsescu”.
Atunci când nu discutăm despre integritatea teritorială a României sau injuriile aduse regelui Mihai se aud în dezbaterea publică și unele teme mai pline de consecințe: anume renunțarea (sau nu) la prezumarea caracterului licit al averii dobândite.
În general fiecare parte încearcă să prezinte argumente scurte și pătrunzătoare care să aducă maximum ce impact. Subiectul însă nu se prea pretează la asta (sincer, am încercat să dezbat pe Facebook) și de aceea inevitabil începem să ne batem în argumente care nu au legătură între ele.
Scriu acest articol fiind încă sub indignarea prilejuită de un text din România Liberă. Autorul acestui text (care sper să fi fost doar o neglijenţă) propune ca pe final de mandat Guvernul să destructureze statul social deşi este evident că după această distrugere nu ar avea timp să pună ceva în loc. Dacă PDL şi-ar propune să depăşească cu un ordin de mărime greşelile de final de mandat ale guvernării Tăriceanu, cred că abordarea propusă în RL ar fi cea mai bună cale.
Personal mi se pare că axa stânga-dreapta nu defineşte partidele ci este definită de ele. De aceea, în studiul domnului Comşa ideologia auto-asumată este consistentă cu votul în timp ce valorile politice nu. Această abordare fixează doar pe termen scurt aşteptările electoratului faţă de opţiunea ideologică a partidului. Pe termen mediu un partid poate capitaliza susţinerea populară schimbând eticheta ideologică dar păstrând unele idei forţă (Traian Băsescu) sau păstrând eticheta şi schimbând conţinutul (domnii Antonescu şi Tăriceanu?). O asemena axă poate fi relativ utilă electorului român ca să îşi descrie propria poziţie dar inutilă oricui ar vrea să ne înţeleagă din afară. More…
Palatul Parlamentului
Ion Iliescu şi Emil Constantinescu au consacrat un tip de regim în care preşedintele are puteri dincolo de cele formale prin influenţa pe care o păstrează în cadrul partidului/coaliţiei de guvernare. Acest model era, de facto, susţinut de Constituţie prin aceea că preşedintelui „independent de partide” i se permitea să rămână un vector de imagine la următoarele alegeri. Odată cu 2004 însăşi ideea de majoritate este radical re-gândită; acest factor, alături de altele, duce la o serie de variaţii în timp ale regimului de guvernare.
Traian Basescu si Vladimir Putin la summitul NATO de la Bucuresti. Foto: Mediafax/Raul Ştef
A două criză majoră în care a fost implicată diplomaţia românească în luna august a fost expulzarea de către autorităţile ruse a unui diplomat român aflat la Moscova sub acuzaţia de spionaj. Acest eveniment poate fi considerat un punct de cotitură în relaţiile româno-ruse, reprezentând practic punctul cel mai de „jos”al relaţiei. Evenimentul este în acelaşi timp definitoriu pentru relaţia bilaterală, putându-se argumenta că relaţiile au devenit în mod deschis adversariale.
Frumuseţea blogului Civitas este că fiecare scriem despre ce ne place. De aceea, însă, când am fost rugat să scriu despre „criza economica/situaţia politică din România” parcă m-am întristat.
Nu, nu vreau să scriu despre situaţia din România şi, sincer, nu cred că mai este ceva de spus. Tot ce trebuia spus despre criză, preşedinte şi guvern a fost spus înainte de alegeri. Poate nu mereu în mod subtil şi echilibrat, dar a fost spus.
Climatul conflictual al alegerilor prezidenţiale din 2009, polarizarea politică a societăţii româneşti din ultimii ani şi rezultatul strâns al alegerilor au dus la punerea în cauza, în special din partea opoziţiei înfrânte, a dreptului de vot al românilor din străinătate. În cele ce urmează voi analiza argumentele ridicate împotriva dreptului românilor din străinătate de a vota si voi incerca să formulez câteva argumente în favoarea menţinerii acestui drept fundamental pentru acei români care se găsesc în afara graniţelor. Menţionez încă de la început faptul că scopul acestui articol nu este unul politic sau partizan, ci doar unul civic şi de factură profesională.
Parlamentul Suediei (Riksdag)
Sunt deja doi ani de când ziceam:
Să presupunem, deci, că, de mâine, vom avea parlament unicameral ales prin vot uninominal. Experienţa alegerilor locale de până acum îmi permite să estimez că noul parlament ar putea fi altfel decât până acum (mai carismatic), dar nu mai competent şi, aproape sigur, la fel de coruptibil.
Privind înapoi aproape că ma mir cât de timidă este critica pe care o aduceam atunci acestui sistem. Astăzi dacă aş vorbi despre uninominal aş avea desigur cuvinte mult mai aspre.
Civitas Politics 