Competiția pentru viitorul ministru de Externe al UE se află pe ultima sută de metri. Pe lista scurtă se află Sikorski, Mogherini, Bildt și Gheorghieva. În momente seismice, Europa a dat lideri pregătiți pentru misiuni istorice – Winston Churchill în interbelic sau Karol Wojtyła în anii ‘80. Oare ce va prefera acum? More…
Momentul zero al insurgenței din Anbar se află în deciziile sistemice luate de noile autorități din Bagdadul post-Saddam. Până atunci, istoric, sunniții ocupaseră un loc dominant în sistemul politic irakian. Însă aproape peste noapte, prin primele decizii asumate de administrația lui Paul Bremer în vara lui 2003, lustrația administrativă a foștilor membri ai Partidului Baath, precum și disoluția forțelor de securitate, îi împinge pe sunniți în afara „noului Irak“, îi transformă în cetățeni de rangul doi. Imediat, zeci, chiar sute de mii de oameni au rămas fără locuri de muncă. Este contextul care îi face pe sunniți să se simtă alienați și în esență să resimtă „eliberarea“ americană ca pe o pace punitivă, în care fostele elite ale puterii și comunitățile lor sunt epurate și excluse în bloc din noua ordine politică.
Treptat, sunniții ajung la concluzia că sunt perdanții noului Irak. Pentru ei miza invaziei americane nu mai ține doar de înlăturarea regimului Saddam Hussein, dar și a comunității lor din ecuația națională a puterii. Efectul „ocupației“ devine răsturnarea echilibrului de putere și colonizarea pârghiilor cheie cu noii beneficiari, șiiții. Irakul intră astfel într-o spirală a jocului de sumă zero, a dilemei de securitate extremă, unde câștigurile unei comunități sectare devin automat pierderile celeilalte. Neavând o miză personală în succesul noului Irak, comunitatea sunnită se transformă treptat în ceea ce literatura de specialitate numește un spoiler al păcii, un actor direct interesat de subminarea și eșecul unei păci percepute ca inechitabile. Reflectând asupra condițiilor societale care fac războiul posibil, generalul H.R. McMaster ne-a spus că „în cele din urmă, oamenii luptă și astăzi pentru aceleași motivații surprinse de Tucidide acum mai bine de 2.500 de ani: teamă, onoare și interes“. Sunt și motoarele care au alimentat resentimentele anti-status-quo ale sunniților (teama de șiiți, o ordine care nu le reprezintă interesele, pierderea statutului social prin rescrierea regulilor care îți dădeau dreptul să faci sau nu parte din aparatul administrativ), pregătind terenul pentru alianța temporară cu Al-Qaeda. More…
Calculele unei țări depind de credibilitatea garanțiilor pe care le primește. Este credința care îl determină pe Sikorski să nu repete greșelile din 1939, când Polonia a crezut că era în siguranță.
Scandalul înregistrărilor a zguduit serios reputația Guvernului Tusk. Mai mult, îl expune și îl vulnerabilizează pe ministrul de Externe al Poloniei într-un moment cheie, aflat în plină campanie pentru unul dintre cele mai râvnite portofolii europene, cel deținut până în prezent de Lady Ashton. În general, nominalizarea unui reprezentant din valul estic, mai ales după Crimeea, ar fi un semnal simbolic pentru o Moscovă obișnuită cu lideri europeni care nu deranjează, șterși, care vorbesc perfect limbajul eurocraților, dar a căror autoritate se estompează în fața capitalelor cu greutate.
Cu Sikorski ministru de Externe, Europa ar intra într-o altă epocă, anunțând disponibilitatea de a juca cu adevărat la scară mare, strategic, în liga marilor puteri. O realitate nu foarte convenabilă pentru mulți. Să nu uităm că energia și viziunea sa personală s-au regăsit în proiectul Parteneriatului Estic și în reconfigurarea NATO pentru a răspunde amenințărilor teritoriale venite dinspre „străinătatea apropiată“. More…
Granița dintre Irak și Siria s-a pulverizat, harta Orientului Mijlociu redesenându-se. Armata irakiană se dezintegrează. Milițiile șiite, în special temuta „armata Mahdi“ controlată de Moqtada al Sadr, revin în prim-plan, mobilizându-se pentru apărarea Bagdadului. Pentru mulți observatori Irakul amintește mai degrabă de Europa Evului Mediu sfâșiată de războaie religioase. Ce-i de făcut? O călătorie în istoria recentă poate să contureze câteva răspunsuri.
De departe cel mai important episod pentru stabilizarea Irakului a fost reprezentat de campania din Ramadi începută în vara anului 2006. În imaginarul conflictului a fost un moment tectonic, generând unde de șoc în toate direcțiile și schimbând chiar cursul războiului. O oportunitate unică s-a dezvăluit atunci, imediat speculată de americani. Un clivaj aproape insesizabil apăruse între sunniţi și Al Qaeda. Excesele și radicalismul militanților Al Qaeda ajunseseră în timp să îi îndepărteze tot mai mult pe liderii triburilor sunnite de agenda acestora. More…
În perspectiva summitului din toamnă, NATO se deplasează pe un teren mlăștinos, cu o falie internă intraeuropeană în plină expansiune, amplificată de măsuri luate pe jumătate și care nu corectează nici pe departe dezechilibrul de fond rostogolit din anii ‘90 până astăzi. Rămâne de văzut câte miliarde va pune pe masă Vechea Europă pentru reasigurarea Noii Europe și cât este dispusă în al 12-lea ceas să iasă din tradiția măsurilor convenționale, cosmetice, timide. „Ne este greu să înțelegem de ce este OK să existe baze în Germania, Anglia, Spania, Italia, Turcia, și nu în Polonia. De cine apără Germania cei 55000 de militari americani rămași acolo? Vă asigur că Polonia nu este o amenințare. Nici Danemarca nu este o amenințare. Nu știu despre francezi…“, spunea Sikorski la Wrocław pe 7 iunie. Pentru el, soluția este limpede.
Întreaga coregrafie și arhitectură NATO, anchilozată în geografia Războiului Rece, trebuie regândită pentru a reda credibilitatea garanțiilor de securitate oferite de umbrela Alianței. În caz contrar, „dacă Putin le testează și acestea eșuează, atunci NATO este terminată“. Și într-o eră în care aliații vorbesc doar de forțe de reacție rapidă (de altfel, în mod tradițional veriga foarte slabă a europenilor) preferând o atitudine mai degrabă „offshore“, iar Moscova își dezvoltă sisteme A2/AD (capacități antiacces și de interdicție regională), un scenariu în care Rusia ține la distanță forțele NATO, blocând realimentarea flancului estic și oferind Alianței un nou fait accomplit pe propiul teritoriu, nu este deloc SF. More…
O mulțime de oameni susțin că Rusia nu ar întreprinde nimic împotriva NATO. Dar dacă ești Putin și ești convins că NATO este slab, atunci probabil că vrei să testezi această oportunitate. Putin este mare amator de încercări low-cost. Spre exemplu, ce se va întâmpla dacă pune mâna pe un post de frontieră în Letonia și NATO nu face nimic? Cred că pericolul unei provocări oportuniste împotriva teritoriului NATO este din ce în ce mai mare. Am devenit obișnuiți cu ideea invincibilității NATO pe fondul Războiului Rece. Dar nu sunt deloc sigur că NATO a câștigat Războiul Rece. Doar că Rusia nu a fost niciodată tentată să atace Alianța, foarte probabil de teama sistemului de descurajare nucleară desfășurat de Statele Unite. În timpul Războiului Rece, eram mai mult sau mai puțin siguri de faptul că Washingtonul era dispus să riște războiul nuclear pentru a-și apăra aliații europeni. Dar oare mai este dispus să riște astăzi un război nuclear pentru un oraș din statele baltice? Nu sunt sigur.
Relațiile dintre România și Ucraina au fost întotdeauna foarte proaste. În parte, din cauza personalității președintelui Băsescu, problema Moldovei, la care se adaugă și conflictul pentru o amărâtă de insulă. Dimpotrivă, Polonia ar avea mult mai multe motive să urască Ucraina decât România. Naționaliștii ucraineni au ucis în modul cel mai brutal cu putință zeci de mii de polonezi în timpul războiului. Și totuși, relațiile dintre cele două state sunt excepțional de bune. Iar asta este o problemă care desparte Polonia de România. Polonia are un guvern puternic, în timp ce România are unul foarte slab. Mai mult, România este o țară cu o populație numeroasă, însă cu un PIB redus. România poate avea o semnificație tactică, însă, în mod fundamental, Washingtonul se poate baza astăzi pe Polonia, Polonia, Estonia, Polonia, Polonia, Estonia. Mai mult, Polonia și Estonia sunt tot mai interesate de consolidarea relațiilor de apărare cu Suedia și Finlanda. More…
În această perspectiva, pe fondul unor responsabilităţi globale tot mai extinse, dar cu o armata tot mai redusă numeric, o capacitate în declin, mutilată de sechestrul bugetar, Washingtonul este forţat să se bazeze tot mai mult pe alianţe puternice cu membri dedicaţi şi capabili să-şi asume partea leului în ceea ce priveşte asigurarea propriei lor securităţi. În această filozofie, accentul cade preponderent pe o formulă low-cost, inovativă, cu o geografie variabilă, diferită de paradigmă prezenţei terestre permanente, statice, preferând mai degrabă activele uşor transferabile şi flexibile: forţe navale şi aeriene, forţe terestre aliniate regional, dar aflate în regim de rotaţie. Oare va reinventa Ucraina dispozitivul strategic american din Europa redistribuind 10.000 de militari de pe vechiul aliniament al Războiului Rece (Vechea Europa) pe flancul estic, aşa cum a cerut Varşovia şi cum aşteaptă şi Bucureştiul? Răspunsul ar fi mai degrabă nu.
Sigur asta nu înseamnă că Uniunea Europeană, America sau NATO trebuie să poarte „războiul” pentru guvernarea Ucrainei în locul Kievului. Intervenţia Vestului se poate face şi altfel, indirect (imaginea de fond ar fi cea a unui Edward Lansdale sau T.E. Lawrence), cu accent pe (re)construcţia, ranforsarea şi acordarea de asistenţă unor sectoare strategice pentru capacitatea de guvernare a Ucrainei. Uniunea Europeană, că „imperiu administrativ şi normativ”, este în particular bine poziţionată şi echipată în acest sens. De-altfel, intervenţiile recente din Balcani, dar mai ales cele din Sierra Leone, Columbia, Filipine din deceniul trecut, iar în trecut în El Salvador (anii ‘80) sau Dhofar (anii ‘60-‘70), arată un astfel de tipar operaţional. Campania afgană, cu toate limitele şi problemele sale, a resocializat Vestul în astfel de practici operaţionale. More…
Întregul turneu al lui Obama în Asia s-a aflat simbolic sub semnul Ucrainei. Mai întâi, concluziile care s-au articulat pe flancul estic al NATO par să se transforme ușor în coșmarul statelor din Marea Chinei de Sud: „agresiunea împotriva Ucrainei este o schimbare de paradigmă, sfârșitul încrederii în ordinea post-Război Rece. Această ordine, bazată pe respectul suveranității teritoriale, a integrității și inviolabilității frontierelor și pe credința că putem să construim relații fundamentate pe valori comune, s-a prăbușit. Tratatele internționale nu se mai aplică, iar forța brută este din nou legitimă. Regulile au fost aruncate pe fereastră. Lumea s-a întors la jocul de sumă zero“, spunea recent președintele Estoniei, Tomaas Ilves, într-un editorial din Washington Post. Sunt gânduri care rezonează profund, deopotrivă la Manila sau Kuala Lumpur.
La Tokio, cel mai mare semn de întrebare este însă legat de soliditatea garanțiilor oferite de o Americă în plină recalibrare geopolitică și care pare să acumuleze tot mai mult o problemă de credibilitate în respectarea pragurilor ultimative, aparent de netrecut: „liniile roșii pe care președintele Obama le-a stabilit în Crimeea s-au transformat într-un covor roșu“, pe care Rusia mărșăluiește triumfătoare, spune Tetsuo Kotani de la Japan Institute of International Affairs. Mai mult, dacă Washingtonul a ales să reinterpreteze garanțiile date prin Memorandumul de la Budapesta față de integritatea teritorială a Ucrainei, golindu-le de conținut, „de ce ar crede liderii Japoniei că Statele Unite ar face altfel în cazul unor insule îndepărtate și nelocuite, care nu sunt altceva decât o mână de pietre?“, se întreabă Yuriko Koike, un fost ministru japonez al Apărării. More…
Deși acordul de la Geneva promite, pe hârtie, să dezamorseze criza ucraineană (prin dezarmarea grupărilor armate ilegale și restituirea clădirilor ocupate), ar fi o gravă eroare să ignorăm șablonul operațional folosit de Moscova pentru descompunerea Ucrainei. Ar putea fi în curând reluat în Moldova sau statele baltice.
Metodologia pe care Rusia o aplică astăzi în destabilizarea Ucrainei, cel puțin în stadiul actual, nu se încadrează în ceea ce am considera o agresiune clasică prin mobilizarea de formațiuni compacte de tehnică militară și trupe care iau cu asalt teritoriul unui stat. Sigur, aceste elemente există, dar în coregrafia de background, masate la graniță, mai degrabă ca mesaj politic pentru Occident. Pe scurt, „nu este invazia Irakului, campania Șoc și groază, sau debarcarea din Normandia“, spune Anne Applebaum în Washington Post. Dimpotrivă, în avangarda acestui efort se află o întreagă infrastructură mai degrabă invizibilă, reunind combatanți clandestini, sub acoperire, fără însemne, miliții etnice și, desigur, nelipsitele forțe speciale. More…
Invazia afgană a generat un șoc strategic pentru administrația Carter, pregătind terenul pentru o repoziționare a Americii în Europa.
Privită într-o perspectivă macrostrategică, politica externă a Administrației Obama din ambele mandate a fost dominată de o recalibrare programatică a angajamentelor militare globale. Mai întâi, accentul cade pe renunțarea la activele toxice, consumatoare de prea multe resurse, precum războaiele din Irak și Afganistan. Ulterior, această secvență a fost completată de imperativul de a sta pe cât posibil departe de formula intervenționismului extins, cu zeci de mii de militari, în campanii cu final deschis, incert, specifice deceniului trecut. De aici, predispoziția de a evita o implicare decisivă în Siria și de a accepta o operațiune sigură, lipsită de riscuri terestre, într-o formulă colectivă, ideală pentru punerea în valoare a capacităților sale chirurgicale, precum în Libia. În general observăm o administrație prudentă, chiar sceptică față de capacitatea Americii de a determina nu doar cum încep războaiele, dar mai ales cum se termină acestea. More…
Națiunea afgană este asemenea unui organism slăbit, expus unui virus puternic (insurgența talibană) care atacă neîncetat un „sistem imunitar“ haotic și disfuncțional. „Ceea ce vedem este o națiune bolnavă, infectată cu insurgență. Este o boală pe care trebuie să o trateze“, rezuma recent generalul McChrystal provocarea afgană. Deși comunitatea internațională se află în Afganistan de aproape 13 ani, totuși investițiile coerente la nivelul întregului teatru de operațiuni au început abia în 2009, când Administrația Obama a anunțat o infuzie de 30.000 de militari (ridicând numărul forțelor americane la aproape 100.000) și un nou tratament fundamentat pe principiile rețetei de contrainsurgență aplicată în Irak în 2007-2008. Întreaga mobilizare de forțe a generat o amplă ofensivă împotriva fiefurilor talibane din Helmand și Kandahar, derulând în paralel investiții sistematice în reclădirea sistemului imunitar și a anticorpilor instituționali afgani (armată, poliție, forțe locale de autoapărare), toate în scopul neutralizării virusului insurgenței. More…
Europa trebuie să înveţe să ia pulsul geostrategic al lumii. Nimeni nu a anticipat că semnarea acordului de asociere cu Ucraina era o ameninţare directă asupra intereselor naţionale ale lui Vladimir Putin. Mai mult, arată infantilismul Bruxellesului. Lumea nu funcţionează că în Belgia. „Morcovii” UE sunt utili doar dacă eşti înconjurat de iepuri. Iar în persoană domnului Putin avem un lup, nu un iepure.
Pe de altă parte, Washingtonul trebuie să înveţe să meargă şi să mestece gumă în acelaşi timp. Sigur, pivotul asiatic este necesar, dar nu putem uită nici Europa. Iar dacă citeşti discursurile lui Obama, impresia este că toţi par să accepte viziunea Europei şi a Statelor Unite, că nimeni nu este în dezacord fundamental, că toţi cred în statul de drept şi domnia legii, sau că acceptă agenda Washingtonului şi a Bruxellesului. Pur şi simplu, nu această este lumea în care trăim. Pe lângă opoziţia Rusiei, să nu o uităm pe cea a Chinei. A-ţi asuma că poţi extinde zona de influenţă la nesfârşit fără opoziţie este naiv. More…
Civitas Politics 