În fond, intelectualii nu sunt altceva decât capitalul de inteligență al unei națiuni, numai că inteligența ori deșteptăciunea nu sunt suficiente pentru a proba calitatea de intelectual. Chiar dacă, în sens tradițional un intelectual este specialistul într-un domeniu academic, nu sunt în niciun fel convins că trebuie să limităm această categorie la elitele profesionale, de multe ori un medic specialist, care are predispoziții spre lectură și cultură este preferabil unui comentator cu gura mare de la televizor, care nu a citit nicio carte în ultimul deceniu. Pe de altă parte, nici orice abolvent de facultate nu devine automat membru al comunității intelectualilor, prin faptul că a efectuat lecturile obligatorii. Și aici ajungem la ideea de intelectual public – vorbim despre acel tip de „profesionist al intelectului” care este capabil să participe la dialogul cu semenii săi într-o manieră coerentă și accesibilă.

După 1989 România ar fi avut șansa unei „revoluții a intelectualilor”. Mircea Dinescu și Ion Caramitru erau la televiziune, Ana Blandiana sau Doina Cornea se găseau în mijlocul structurilor politice de la nivel central, existau variante remarcabile pentru aparița unei noi clase de politicieni, printre care se numărau oameni ca Nicolae Manolescu sau chiar Andrei Pleșu. Eșecul intelectualilor de a prelua controlul României post-decembriste – unde includ și eșecul lui Emil Constantinescu, să nu uităm, la vremea aceea Rectorul celei mai importante Universități din țară – este transparent astăzi. România este condusă de către o specie de pseudo-specialiști, de falși profesioniști, de pretinși lideri de opinie. De fapt reconstrucția despre care vorbim nu poate să se producă decât în momentul când ierarhia valorilor va fi reinstaurată în România. Fără o societate meritocratică, în care succesul și ascensiunea publică să fie asigurate numai de meritele personale autentice, nu putem vorbi despre un sistem democratic funcțional. More…