Zilele acestea am scris două articole foarte mişto. Unul vorbeşte despre instrumentalizarea politică a tabu-ului, celălalt examinează impactul carismei în cultura „dreptei” dincolo de Traian Băsescu însuşi. Ambele au avut vizualizări mai degrabă slabe. Articolul lui George despre miturile politicii externe româneşti le-a depăşit în cu uşurinţă. Nu m-am supărat – era un articol bine documentat şi bine scris. Apoi am scris despre opţiunile şi soarta lui MRU. Iar articolul a avut (raportat la prima zi) cam de patru ori mai mulţi cititori.
Şi în acest moment am decis că eu mă oftic. Ce v-a făcut frate MRU de vreţi să şţiţi totul despre el? V-a hrănit el când eraţi flămânzi? V-a vizitat când eraţi bolnavi? V-a păstrat rândul la lapte? S-a cuplat cu Zăvoranca? Cu Pepe? Apare pe Youtube sub formă de pisică sau de bebeluş? More…




Nu are utilitate să ne întrebăm ce fel de oameni sunt aceia care au fluierat. Deocamdată (deşi pentru nuntă parcă reacţiile contrare au fost mai puternice) patronajul societăţii este în spatele lor. Merită însă să ne întrebăm cum îi văd acei oameni, şi susţinătorii lor, pe preşedinte: mai puţin decât un criminal, mai departe decât un străin.




Imediat ce a fost citit comunicatul CCR pe televiziuni m-am întors liniştit la filmul la care mă uitam înainte. Nu doream să ştiu mai mult, nu doream explicaţii, nu doream să mai raţionalizez nimic.