Ucraina poate să reinventeze NATO Răspunde

nato

Deopotrivă resetare și reasigurare. Este foarte ușor să acuzi retroactiv Administrația Obama de ignoranță, de blat față de Rusia. Se uită însă că după 2009 nu avem doar resetare, nu avem doar détente în relația cu Moscova. Poate mult mai importantă este tendința articulată secvențial, fără prea mult zgomot, de reasigurare strategică a flancului estic. Administrația Obama a înțeles atunci că statele baltice și Polonia au ajuns să se îndoiască masiv de capacitatea și disponibilitatea Vestului de a le apăra, în eventualitatea unei crize. În acest sens, chiar în timpul resetării, a lucrat meticulous pentru dezvoltarea primelor planuri de apărare teritorială a Poloniei și statelor baltice din istoria NATO. More…

Țintele Beijingului: după Marea Chinei de Est urmează Marea Chinei de Sud Răspunde

25-nine-dashed-line-in-the-south-china-sea

Apele din apropierea Chinei devin tot mai tulburi. Tensiunile şi crizele generate de pretențiile teritoriale ale Beijingului se țin lanț. Tot contextul l-a determinat pe Evan Medeiros (director pe afaceri asiatice în Consiliul Național de Securitate al SUA) să avertizeze preventiv Beijingul, la începutul lunii februarie, că proclamarea unei noi zone de identificare şi apărare aeriană, de data această în Marea Chinei de Sud, „va genera schimbări în postura noastră militară regională”. Statele Unite interpretează multe dintre măsurile Beijingului ca fiind o reamenajare, o revizuire a ordinii de după 1945. În această perspectivă, ținta Chinei este chiar fundația acestei ordini: regimul libertăților de tranzit aerian și maritim, în Mările Chinei de Sud şi Chinei de Est.

În noiembrie anul trecut, proclamarea „zonei de identificare şi apărare aeriană“ (ADIZ) acoperind cea mai mare parte a Mării Chinei de Est, inclusiv insulele Senkaku, un teritoriu administrat de Japonia, dar revendicat de China, a declanşat masive proteste internaționale. În încercarea de a descuraja o amplificare a crizei, reacția Americii a fost dură, denunțând încercarea Beijingului de modificare a statu-quo-ului regional şi amintind că insulele se află sub garanția de apărare colectivă oferită Japoniei. La câteva săptămâni distanță, punctul focal al crizei se deplasează din Marea Chinei de Est în Marea Chinei de Sud, o altă suprafață unde mai multe segmente cheie (insule şi recifuri) sunt revendicate de Beijing. Pe acest fundal, o navă militară americană, USS Cowpens, desfăşurată în zonă pentru a monitoriza manevrele noului portavion chinez Liaoning, a fost la un pas de a se ciocni cu una dintre navele marinei chineze, desigur în urma unor acțiuni atent calculate şi premeditate ale părții chineze. Nu în ultimul rând, în ianuarie 2014, Beijingul a anunțat că toate navele străine care vor să pescuiască în zonele Mării Chinei de Sud revendicate de China trebuie să primească aprobarea sa. Şi asta în ciuda faptului că multe dintre aceste ape fac parte, în conformitate cu normele dreptului internațional, din zonele economice exclusive ale statelor vecine. More…

Ucraina şi credibilitatea internaţională a SUA Răspunde

22TH_OBAMA_1765478f

Niciuna dintre avertizările făcute de Statele Unite pe parcursul săptămânii trecute la cel mai înalt nivel nu a injectat o doză serioasă de risc în calculele lui Putin față de Ucraina. Mai întâi Susan Rice, consilierul pe probleme de securitate națională al președintelui Obama, a avertizat Rusia că o intervenție militară ar fi „o gravă eroare“. Apoi, chiar pe fondul mobilizării forțelor ruse la granița cu Ucraina, Samantha Power, ambasadorul SUA la ONU, a cerut „respectarea suveranității Ucrainei“ și reafirmarea la nivelul Consiliului de Securitate a anumitor principii de bază, precum „unitatea și integritatea teritorială a Ucrainei“.

În septembrie anul trecut, pe scena Na­țiu­nilor Unite, Obama afirma că Statele Unite sunt pregătite să folosească forța militară pentru a se opune „agresiunii externe împotriva aliaților și partenerilor, așa cum am făcut în timpul Războiului din Golf“. Reasigurările erau adresate statelor din Orientul Mijlociu, în special saudiților și israelienilor, tot mai nervoși față de reacția ambivalentă, timidă a Washington-ului în raport cu Siria și Iranul. Oare ce valoare mai au astfel de reasigurări pentru publicul țintă din Orientul Mijlociu, când garanțiile de securitate colectivă oferite prin Memorandumul de la Budapesta, și in­vocate astăzi de Ucraina, sunt complet ignorate de Moscova? More…

Echilibristica lui Sikorski Răspunde

1393327283653.jpg-620x349

Deal-ul negociat de reprezentanţii UE, încheiat la 21 februarie, prevedea ca în termen de 48 de ore să fie adoptată o lege specială care să reinstituie Constituţia din 2004, precum şi formarea unui guvern de unitate naţională în următoarele 10 zile. Celelalte coordonate fundamentale vizau necesitatea unor ample reforme constituţionale care să echilibreze puterile preşedintelui, guvernului şi parlamentului, precum şi organizarea de alegeri prezidenţiale nu mai târziu de luna decembrie. Între timp, ambele părţi îşi luau angajamentul de a evita recursul la violenţă şi de a lua o serie de măsuri pentru normalizarea vieţii publice prin retragerea „forţelor“. Sigur, vorbim în cele din urmă de un compromis. Iar „compromis înseamnă că nimeni nu a primit sută la sută din ce îşi dorea“, după cum a punctat Sikorski.

În următoarele luni, Ucraina intră într-o etapă extrem de sensibilă. Aşteptările populaţiei sunt imen­se, în contextul unei maşinării birocratice măcinate de corupţie, al unui stat aflat în slujba unor interese oligarhice, pe fondul unor elite decredibilizate, cărora li se cer rezultate rapide. Mai mult de atât, nevoia de cash, într-un moment în care Ucraina traversează valea plângerii economice, este urgentă. Carl Bildt avertiza pe Twitter că „lecţia revoluţiilor sugerează nevoia de a te concentra imediat pe prima zi de după. Şi pe ziua imediat următoare. Altfel riscăm ca totul să meargă în direcţia greşită“. Tocmai această conştiinţă i-a împins pe miniştrii de externe din Marea Britanie, Polonia şi Suedia să pledeze la unison pentru „un sprijin internaţional radical“ care să garanteze accesul Ucrainei la surse de finanţare esenţiale „pentru viitoarea sa sta­bilitate“. Deja se vorbeşte de un veritabil precedent Marshall care ar putea să reunească Statele Unite, UE şi FMI în acordarea unui bailout economic noului guvern ucrainean. More…

Obama și dezghețul istoriei Răspunde

180300425_0

Slăbiciunea Washingtonului îi poate tenta pe adversarii status-quo-ului să vadă până unde pot merge, cât de putred este edificiul garanțiilor americane. Rusia, China și Iranul par, fiecare în felul său, implicate într-o campanie subtilă, indirectă de testare a ipotezei declinului american la margini.

Și totuși, astăzi, pare că în cutia neagră ceva nu mai funcționează. Sechestrul bugetar al Pentagonului, shut­down-ul guvernului federal sunt mostrele unui Washington polarizat, ale unui „imperiu“ în declin și, totodată, semnalul unei noi „normalități“, care transformă America într-o vetocrație. „În condiții de polarizare ideologică, sistemul american de checks and balances, proiectat inițial să prevină emergența unui Executiv prea puternic a devenit o vetocrație. Sistemul decizional a devenit prea poros, prea democratic pentru propriul său bine, acordând unui număr mult prea mare de actori puterea de a bloca politicile publice“, spune Francis Fukuyama. Or, un Washington vetocratic înseamnă un Washington impredictibil. O linie roșie trasată as­tăzi poate să devină incertă mâine. Exact cum se întâmplă pe o piață în care legislația se schimbă arbitrar. Azi avem DNA, mâine o umbră instituțională golită de conținut.

Nervozitatea aliaților, pe care o observăm în periferiile globale, este în mare măsură „prețul politicii“ din Washington. Toate aceste ingrediente conduc la temerea că suntem în fața unui nou „moment Gorbaciov“, că recalibrarea ar putea merge prea departe, lăsându-i pe aliați vulnerabili și expuși instinctelor marilor puteri regionale: „Paradoxul lui Gorbaciov este că a avut dreptate în încercarea de a reforma un sistem demodat, supraîmpovărat, dar nu a prevăzut con­secințele. A crezut că poate renunța la câteva fire fără a destrăma întreg puloverul“, spune David Ignatius într-un editorial din Washington Post. More…

Testul Senkaku: furtună geopolitică deasupra Mării Chinei de Est 2

image-574994-galleryV9-gltp

Chiar în momentul în care premierul chinez era primit triumfalist la București, Beijingul pregătea lansarea unei operațiuni de revizionism low-cost împotriva unui teritoriu japonez.

La 23 noiembrie, orele 10 dimineață, Ministerul Apărării de la Beijing a anunțat activarea unei zone de identificare aeriană deasupra Mării Chinei de Est. Noul perimetru se exinde și asupra in­sulelor Senkaku, revendicate de China, dar care din punct de vedere legal aparțin Japoniei. Astfel, aeronavele care zboară în această zonă sunt obligate să depună anticipat planurile de zbor și să se identifice la autoritățile chineze. În cazul unui refuz, Beijingul urmând să trimită avioane de luptă pentru a le intercepta. Peste noapte și din câteva mișcări pe hartă, Beijingul retușase statutul unui teritoriu suveran. Oare urmează Marea Chinei de Sud?

Probabil că sunt puțini oamenii care pot spune că înțeleg comportamentul Chinei. Dar cu siguranță pe orice listă scurtă se află Lee Kwan Yew, fondatorul statului Singapore. Așadar, să încercăm să vedem re­giunea prin ochii săi. Ar putea fi un exer­cițiu care să facă un pic de lumină în dis­puta privind insulele Senkaku. More…

Ciocnirea civilizațiilor politice 2

EU_Kiev_2

Pentru Ucraina, Azerbaidjan, Armenia, Georgia, Moldova, miza Parteneriatului Estic este una civilizațională. Este o alegere între două modele de societate: una inclusivistă, alta extractivă; între acquis-ul Bruxelles-ului și legea Moscovei.

Se continuă într-o variantă „soft“ extinderea comunității euroatlantice, o secvență întreruptă în august 2008. Parteneriatul Estic semnalează în egală măsură și un proiect geopolitic similar celui anunțat de Condoleezza Rice în 2005, de „diplomație transformativă“. Reperele sunt aceleași: o balanță eurasiatică în favoarea statelor ce reflectă instituțiile „bunei guvernări“. Uniunea Europeană este, în cele din urmă, un „imperiu“ normativ. „Aș spune că UE este asemeni Imperiului Roman. (…) Pentru unii, în Vest, frontiera men­tală a Europei se oprește la capătul dru­murilor romane antice. (…) Pentru mine, Europa se întinde până acolo unde se apli­că legile europene“, spunea Radosław Sikorski în raportul anual prezentat Seimului despre obiectivele de politică ex­ter­nă ale guvernului. Mai mult, în discur­surile sale, Sikorski vorbește de nece­si­tatea de a răspândi, în vecinătatea estică, „buna guvernare“ europeană. Teaser-ul îl reprezintă chiar transformarea poloneză. În 25 de ani, Polonia a ajuns între pri­mele 20 de economii ale lumii. Legătura de cauzalitate este explicită. „Buna guvernare este crucială pentru a crea pe ter­men lung o prosperitate pentru toți cetățenii, nu doar pentru cei câțiva înfometați de putere“, spunea Sikorski în mai 2013. More…

Steadfast Jazz, Noua Europă și rebalansarea NATO Răspunde

132871835_121n

Totul a început cu puțin înainte de august 2008 la… București. Doi dintre protagoniștii cheie de astăzi – estonianul Ilves și polonezul Sikorski – formulau atunci, pe scena summit-ului de la București, probleme la care Steadfast Jazz răspunde în parte abia în 2013. Cu autoritatea unui fost ministru al Apărării, Radosław Sikorski a punctat atunci vulnerabilitățile unei Alianțe insuficient ajustate la piața de securitate post-1990: planuri de apărare învechite, neactualizate, deși NATO trecuse deja prin două valuri de extindere, plus absența exercițiilor colective la nivel de divizii. În joc era chiar natura Alianței: „vrem să fim un club politic sau vrem să fim o alianță militară hardcore, în care nu doar stafful internațional, ci mii dintre ofițerii țărilor noastre se antrenează împreună și sunt parte dintr-o cultură colectivă? Este ceea ce cred că lipsește în ultimii ani“, spunea atunci Sikorski. Vorbim în cele din urmă de Polonia, o țară pentru care memoria lui 1939 a creat o veritabilă cultură strategică, iar credibilitatea garanțiilor de securitate primite se traduce printr-o prezență semnificativă la firul ierbii.

Or, după aproape 10 ani de membership în cea mai de succes Alianță din istorie, prezența NATO în Polonia echivala cu un centru de conferințe doar pe jumătate finalizat: „asta nu prea ne dă încrederea că NATO va apăra acest centru de conferințe“. Dimpotrivă, pentru Sikorski extinderea Alianței trebuia urmată de crearea contextului adecvat pentru apărarea credibilă a noilor state membre. Cu alte cuvinte, „infrastructura NATO ar trebui distribuită mai mult sau mai puțin uniform pe teritoriul său“. Toate acestea s-au spus la București în aprilie 2008, cu câteva luni înaintea războiului ruso-georgian. După august 2008, nevoia de a corecta dezechilibrul dintre Noua și Vechea Europă a devenit și mai urgent: „în NATO trebuie să ne întoarcem la fundamente“, avea să spună Sikorski în octombrie 2008, în emisiunea lui Fareed Zakaria de la CNN. În limbajul NATO, acest lucru înseamnă să ne întoarcem la a exersa sistematic apărarea colectivă sub articolul 5 al Tratatului de la Washington. More…

Criza vetocrației americane Răspunde

jon-stewart-goes-on-an-epic-rant-at-house-republicans-over-the-government-shutdown

Proliferarea circumpscripțiilor servite, tribalizarea politicii și dispariția centrului bipartizan (Gates, Lugar, Hagel) fac aproape imposibile moderația și compromisul.

Washingtonul traversează vremuri cu adevărat tectonice. Simptomele se văd pretutindeni. Blocajul instituțional dintre Congres și Casa Albă este din nou la un pas să arunce țara în incapacitate de plată, cu efecte potențial seismice asupra piețelor internaționale și a economiei globale. În cea mai mare parte a secolului XX, pentru 80% dintre americani răspunsul standard era că au încredere în guvern să facă ceea ce trebuie. Astăzi, încrederea în instituțiile centrale ale demecrației americane este undeva în jur de 20%.

În trecut, în marile universități americane, prima opțiune a cursurilor destinate studiului fundamentelor securității naționale era probabil Diplomația lui Kissinger sau orice alt „manual“ capabil să surprindă mecanica unei lumi care funcționa în spiritul balanței de putere al geopoliticii tradiționale. Astăzi, într-un curs intitulat national security and defense transformation predat de un profesor care și-a petrecut toață viața în armată, mi se recomandă drept manual, nici mai mult, nici mai puțin, decât Prețul Politicii, cea mai recentă carte a legendarului jurnalist Bob Woodward. Și dacă ar fi să rezum spiritul, atmosfera Washingtonului contemporan, așa cum apare în Prețul Politicii, o lume în care default-ul a devenit o armă politică, nimeni nu o face mai bine ca Robert Gates, veteranul a 8 administrații prezidențiale: „Liderii de la ambele capete ale Bulevardului Pennsylavania trebuie să iasă din jocul de sumă nulă“. More…

Obama și sindromul Vietmalia Răspunde

black-hawk-down-original

Al doilea mandat arată un Obama schimbat, realist, pragmatic, mult mai puțin dispus să se lase ghidat de idealism în politica sa externă.

Într-un moment sensibil pentru Administrația sa, expus criticilor pentru modul în care a gestionat răspunsul în cazul crizei siriene, la câteva zile distanță de un simbolic shutdown guvernamental, președintele Obama a folosit oportunitatea discursului de acum două săptămâni ținut în fața Adunării Generale a ONU pentru a clarifica obiectivele politicii sale externe în Orientul Mijlociu și Nordul Africii. Multe dintre nuanțele folosite atunci par să anunțe o schimbare de optică, o resetare a filosofiei de securitate națională din timpul primului mandat. More…

O victorie americană colaterală: cum a devenit Assad responsabilitatea lui Putin Răspunde

kerry-lavrov

Mişcarea supriză a Rusiei, editorialul lui Putin din NYT, decizia lui Obama de a amâna un eventual atac în Siria, dar şi votul din Congres par să indice o înfrângere a Casei Albe. Aşa să fie?

Şi totuşi, în cele din urmă, perspectiva unei eventuale lovituri „chirurgicale” împotriva regimului Assad, menită a-l descuraja să mai folosească arsenalul de arme chimice, a mobilizat mai puţin un Congres polarizat, cât Rusia. Dincolo de punctele de PR şi imagine, marcate de Kremlin prin editorialul publicat în New York Times, un fapt este cert: responsabilitatea lui Putin şi a Rusiei este acum angajată în faţa societăţii internaţionale pentru dezarmarea regimului Assad. Sub deal-ul încheiat de Kerry şi Lavrov, inspectorii ONU vor avea misiunea de a securiza şi distruge armele chimice de care dispune Assad. Un eventual eşec, chiar folosirea suplimentară a arsenalului chimic de către Assad, ar pune sub semnul întrebării credibilitatea societăţii internaţionale şi – nu-i aşa? – „nimeni nu vrea ca Naţiunile Unite să aibă soarta Ligii Naţiunilor, care s-a prăbuşit pentru că îi lipsea un leverage real“, pentru a folosi exact cuvintele lui Putin. Rusia trebuie să demonstreze că are o influenta reală asupra lui Assad. „Rusia şi-a pus la bătaie propria credibilitate prin susţinerea acestei evoluţii“, a spus Obama. În caz contrar, poziţia Casei Albe iese şi mai consolidată: „cred că, în acel moment, mobilizarea comunităţii internaţionale va fi mult mai simplă. Consiliului de Securitate i-ar fi extrem de greu ca să se opună şi ne vom alătura unei coaliţii inernaţionale să fim siguri că Assad se opreşte“. More…

Un interviu cu generalul Petraeus: despre trecutul şi viitorul (contra)insurgenţei Răspunde

ap_general_petraeus_cia_testifies_thg_121115_wg

Octavian Manea ne oferă un preview la un interviu de excepție cu generalul american David Petraeus, care va apărea în prestigiosul Small Wars Journal.

Era contrainsurgenţei nu s-a terminat. Şi acest lucru pentru că era insurgenţei nu s-a terminat. Fie că sunt declanşate de competiţii interne pentru putere, profit şi influenţă sau de ideologii milenariste, efectele insurgenţelor vor continua să modeleze lumea în care trăim.

More…