În ultimii ai am tratat conflictul româno-maghiar ca pe o glumă. După convieţuirea politică între UDMR şi restul partidelor, după afilierea la NATO şi UE cine cu cine şi pentru ce se mai poate lupta. Desigur, animozitatea verbală şi paranoia persistă în anumite zone (în special Ardeal şi Bucureşti). Dar conflictele semănau din ce în ce mai mult cu războiul dus de japonezi solitari pe insule pierdute din ocean, mult după ce adevăratul război se terminase.
Ceea ce declanşează acest articol este o serie de discuţii cu amici care reiau integral temele paranoiei xenofobe anti-maghiare. Problema este că oamenii nu sunt xenofobi. Ei nu doresc că maghiarii să plătească într-un fel şi nici nu să răstoarne neapărat statu-quo-ul înspre o epocă în care românii erau mai puternici. În schimb doresc garanţii. Simt că „noi” am făcut o sumă de paşi iar „ei” nu au oferit aproape nimica la schimb. Au o teamă surdă că maghiarii păstrează o rezervă de agresivitate care abia aşteaptă să izbucnească. Presupun că în rândul populaţiei maghiare reciproca e valabilă.
Dacă stăm bine să ne gândim, progresele în relaţiile româno-maghiare au fost mereu incrementale şi cumva discrete. Nu în sensul că ar fi fost ascunse. Dar nici nu ne-au fost vândute ca „momente istorice de reconciliere”. More…
Nu sunt un suporter al USL – de fapt am și protestat împotriva actualei puteri în Piața Victoriei. S-ar putea deci să dezamăgesc sau să enervez pe mulți care își vor vedea convingerile personale zdruncinate sau doar contrazise de cele ce urmează. E un risc asumat dat fiind polarizarea politică a societății românești din această perioadă. Dar e bine de știut că eu nu scriu ca să-mi confirm prejudecățile. Pe scurt teza acestui articol, în termeni vulgari, e următoare: Victor Ponta și Crin Antonescu nu vor ramâne la putere sprijiniți de regimente de tancuri rusești, iar în apărarea lui Traian Băsescu nu va intra în Marea Neagră un Carrier Strike Group american. Mi-e teamă că lucrurile sunt un pic mai complicate decât par la prima vedere. 
Civitas Politics 