Obama și dezghețul istoriei Răspunde

180300425_0

Slăbiciunea Washingtonului îi poate tenta pe adversarii status-quo-ului să vadă până unde pot merge, cât de putred este edificiul garanțiilor americane. Rusia, China și Iranul par, fiecare în felul său, implicate într-o campanie subtilă, indirectă de testare a ipotezei declinului american la margini.

Și totuși, astăzi, pare că în cutia neagră ceva nu mai funcționează. Sechestrul bugetar al Pentagonului, shut­down-ul guvernului federal sunt mostrele unui Washington polarizat, ale unui „imperiu“ în declin și, totodată, semnalul unei noi „normalități“, care transformă America într-o vetocrație. „În condiții de polarizare ideologică, sistemul american de checks and balances, proiectat inițial să prevină emergența unui Executiv prea puternic a devenit o vetocrație. Sistemul decizional a devenit prea poros, prea democratic pentru propriul său bine, acordând unui număr mult prea mare de actori puterea de a bloca politicile publice“, spune Francis Fukuyama. Or, un Washington vetocratic înseamnă un Washington impredictibil. O linie roșie trasată as­tăzi poate să devină incertă mâine. Exact cum se întâmplă pe o piață în care legislația se schimbă arbitrar. Azi avem DNA, mâine o umbră instituțională golită de conținut.

Nervozitatea aliaților, pe care o observăm în periferiile globale, este în mare măsură „prețul politicii“ din Washington. Toate aceste ingrediente conduc la temerea că suntem în fața unui nou „moment Gorbaciov“, că recalibrarea ar putea merge prea departe, lăsându-i pe aliați vulnerabili și expuși instinctelor marilor puteri regionale: „Paradoxul lui Gorbaciov este că a avut dreptate în încercarea de a reforma un sistem demodat, supraîmpovărat, dar nu a prevăzut con­secințele. A crezut că poate renunța la câteva fire fără a destrăma întreg puloverul“, spune David Ignatius într-un editorial din Washington Post. More…

Scutul anti-rachetă: O comparație între deciziile a două administrații americane Răspunde

mda_aegis

Problema apărării Europei împotriva amenințărilor cu rachete balistice a fost abordat în mod diferit de două administrații, una republicană, cealaltă democrată. Au fost avansate două soluții diferite – fapt neobișnuit pentru politica externă americană. Ambele soluții au punctele lor tari și punctele lor slabe. Și ambele strategii propuse de administrația George W. Bush, respectiv de administrația Obama urmăreau scopuri diferite și încercau să contracareze amenințări diferite. Dar poate mai important, cele două strategii propuse într-un interval de timp foarte scurt au stârnit controverse, atât în politica internă americană, cât și la nivel european și în interiorul statelor gazdă.

Amenințarea cu rachete balistice din Orientul Mijlociu este una emergentă pentru Europa. Nu neg existența acesteia, dar se manifestă în principal la nivel regional – Iranul dezvoltându-și arsenalul cu rachete balistice în principal pentru a lovi aliați americani sau rivali ai republicii islamice aflați în proximitatea sa. Motivele fundamentale pentru care statele din Centrul și Estul Europei au ales să găzduiască pe teritoriul lor sistemul anti-rachetă american țin de consolidarea relațiilor cu SUA (capitalizarea în termeni politico-strategi a aderării la NATO), contrabalansarea asertivității Federației Ruse (mai ales după războiul ruso-georgian din 2008) și stabilizarea strategică a unei zone a bătrânului continent cunoscută pentru istoria sa tumultoasă. Mereu prinsă între menghină geo-strategică a ambițiilor de mare putere ale Germaniei și Rusiei, prezența americană este percepută în Europa Centrală ca un factor care contribuie la pacea și stabilitatea continentului.

Nu trebuie uitat că problema strategică cu care s-au confruntat statele Europei Centrale și de Est în secolul XX a fost supraviețuirea în cadrul sistemului internațional ca actori politici suverani și independenți. Prezența americană este o garanției că situația din secolui XX nu se va repeta și în secolul XXI. Din punctul acesta de vedere, însă, transferul unei părți a trupelor americane din Germania în Estul și Centrul Europei (în Polonia și România) ar fi o garanție politică și militară mai substanțială decât scutul anti-rachetă. More…

Afacerea Snowden – pericolul unei noi fracturi trans-atlantice 6

germany_170793411_620x350

Dezvăluirile lui Edward Snowden privind amploarea operațiunilor de spionaj americane asupra aliaților americani din Europa au declanșat cea mai mare criză în relația trans-atlantică de la invazia Irakului încoace. Prestigiu SUA a fost profund afectat de acest scandal de spionaj, încrederea cetățenilor europeni în valorile reprezentate de America a fost, din nou, zdruncinată. În Germania, țara cea mai afectată de revelațiile lui Snowden, încrederea germanilor în Statele Unite a scăzut la 35% conform ultimelor cercetări sociologice, un nivel atins numai în timpul invaziei din Irak. Popularitatea președintelui Barak Obama, foarte mare în Europa, a fost afectată grav, poate chiar iremediabil. Cooperarea dintre SUA și aliații săi europeni pentru combaterea terorismului ar putea fi pusă sub semnul întrebării de un public dezamăgit și furios care ar putea cere politicienilor europeni să nu mai împartă cu Washingtonul informațiile strânse în acest domeniu de serviciile de informații europene. Companiile americane mari de internet și tehnologie IT (Google, Yahoo, Apple, Microsoft) ar putea fi la rândul afectate de reglementări mai stricte în ceea ce privește gestiunea datelor personale ale, iar încrederea consumatorilor europeni în ele se va diminua.

Scandalul interceptărilor pune în discuție legătura trans-atlantică din două puncte de vedere. Din punct de vedere public revelațiile lui Edward Snowden reprezintă un adevărat dezastru pentru Statele Unite ale Americii, imaginea Washingtonului pe bătrânul continent fiind serios afectată. Toate eforturile americane de reconstrucție și consolidare a imaginii publice în Europa după războiul din Irak s-au dus pe apa sâmbetei după dezvăluirile privind spionajul electronic practicat de NSA. Revelațiile privind natura extinsă a spionajului practicat de SUA împotriva aliaților săi europeni și violarea crasă a intimității cetățenilor bătrânului continent re-alimentează filonul anti-american existent la nivelul opiniei publice europene. În Germania, unde s-a înregistrat cea mai vehementă reacție atât din punct de vedere public, cât și politic, unii germani au început să asocieze SUA și NSA cu Republica Democrată Germană și infama ei poliție politică – Stasi. More…

Volt face american în Siria 4

130508153130-john-kerry-sergei-lavrov-story-top
Evoluțiile diplomatice din dosarul sirian continuă să surprindă și să devină de-a dreptul confuze pentru observatorii scenei internaționale: mai întâi a fost votul negativ din Camera Comunelor care a eliminat posibilitatea unei intervenții britanice alături de America în Siria, pe urmă Franța și-a asumat plenar rolul de secondant al SUA în cazul lansării unor atacuri asupra regimului lui Bashar al Assad, iar președintele Obama a apelat la votul Congresului american pentru a obține legitimitatea necesară unei intervenții în Siria, ca apoi să se răzgândească. Ultima evoluție de pe frontul diplomatic al crizei siriene fost transferarea responsabilității pentru soluționarea crizei Federației Ruse printr-o mișcare surprinzătoare a secretarului de stat John Kerry.

În cazul crizei siriene politica externă americană s-a dovedit ambivalentă și echivocă: timp de doi ani Washington-ul s-a abținut să intervină, în ciuda unui dezastru umanitar evident – peste 100 000 de morți și 2 milioane de refugiați – limitându-se la impunerea unor „praguri de netrecut” (red lines) care circumscriau o posibilă intervenție directă doar în cazul în care regimului lui Assad ar fi transferat arme de distrugere în masă unor rețele teroriste (un scenariu de coșmar pentru SUA, dar și pentru Israel) sau ar fi fost utilizate asupra civililor. Cazul sirian se înscria foarte în precedentele stabilite de intervențiile americane în fosta Iugoslavie, Somalia și Libia – numai că de data aceasta SUA au ales să stea în expectativă. Atacul cu arme chimice de la Ghouta a schimbat însă dinamica politicii externe americane, care a intrat pe „repede înainte” în pregătiri de război, la mijloc fiind credibilitatea SUA după ce unul din pragurile de netrecut a fost încălcat. More…

Siria, frontul diplomatic și interesele aflate în joc 1

Barack_Obama_chairs_a_United_Nations_Security_Council_meeting

Dacă acum câteva săptămâni o intervenție americană și aliată în războiul civil sirian părea ca fiind iminentă evoluțiile de pe frontul diplomatic au amânat această intervenție. Eșecul premierului Cameron de a obține un vot în Camera Comunelor care să susțină intervenția americană în Siria și opoziția ruso-chineză din Consiliul de Securitate al ONU au văduvit poziția SUA de legitimitatea necesară. Ezitările americane privind necesitatea intervenției armate în Siria au jucat de asemenea un rol important în amânarea a ceea ce părea inevitabil după atacul cu arme chimice de la Ghouta. Este util în momentul de față să ne uităm și să analizăm interesele fiecărui actor internațional implicat în criza siriană.

Statele Unite nu doresc în momentul de față să o conducă o intervenție, chiar și limitată în Siria. Atacul de la Ghouta a forțat însă mână administrației Obama, în joc fiind credibilitatea SUA după lansarea în urmă cu doi ani a „pragurilor de netrecut”. La nivel regional există însă „o cerere” pentru o intervenție americană care vine din partea aliaților Washington-ului: Turcia, Arabia Saudită, Qatar – care din diferite rațiuni strategice și politice doresc eliminarea regimul lui Bashar al Assad și îi sprijină pe rebeli. Din această poziției aliații SUA încearcă să convingă Washington-ul de necesitatea unei intervenții. În Europa singurul aliat american care ar sprijini o intervenție internațională și ar lua partea activ la ea este Franța, după „defecțiunea” britanică și lipsa de interes a statelor NATO și UE. În cazul prăbușirii regimului sirian, Rusia are cel mai mult de pierdut, fiind pus sub semnul întrebării rolul său în cadrul sistemului internațional. China deși nu are interese majore în Siria se opune intervenției, pentru a contrabalansa puterea americană. În prezent situația tinde spre soluționarea pașnică a crizei, dar riscul unei intervenții este totuși prezent. More…

Defecțiunea britanică și intervenția americană în Siria 1

29_syria_debate_r_w

Joi 29 august a avut loc o răsturnare de situație greu de imaginat în istoria politică modernă britanică: deși guvernul de coaliție al lui David Cameron deținea majoritatea în Camera Comunelor nu a reușit să strângă destule voturi pentru a obține mandatul necesar participării la o intervenție alături de Statele Unite în Siria. Acest rezultat este fără precedent– niciun cabinet britanic nu și-a văzut refuzată de către Parlament inițierea unei intervenții militare, până acum. Este o evoluție politică istorică – în alte circumstanțe acest vot ar fi condus la demisia guvernului.

More…

Dorește Israelul o intervenție americană în Siria? 6

DEFENSE MINISTER YAALON MEETS WITH US COUNTERPART DEMPSEY

Ministrul apărării israelian Moshe Yaalon a îndemnat Statele Unite ale Americii să intervină în Siria în sprijinul rebelilor.

Declarația lui Moshe Yaalon este extrem de importantă, fiind pentru prima dată când un oficial israelian sugerează o intervenție americană în conflictul din Siria. Până în acest moment Israelul s-a opus unei intervenții americane sau internaționale cu scop umanitar în conflictul civil sirian. Tel Avivul a preferat să intervină punctual pentru a împiedica transferul de arme către mișcarea integristă Hezbollah sau achiziția de arme sofisticate din Rusia de către regimul lui Bashar al Assad – recent marina israeliană a distrus la scurt timp de la livrare un lot de rachete anti-navă rusești pentru marina siriană.

Concomitent cu loviturile limitate din Siria, Israelul a sprijinit tacit regimul lui Bashar al Assad pe parcursul războiului civil deoarece ajunsese la un modus vivendi cu acesta în ciuda ostilității reciproce, iar posibilii succesori ai acestuia nu puteau garanta status quo-ul anterior, dacă ar fi obținut puterea. Cele două state se găsesc și acum în război, Siria nerecunoscând dreptul de existență a statului Israel, fiind unul din actorii principali ai războielor arabo-israeliene. Tel Aviv-ul este însă conștient că în ciuda diferendelor majore cu Damascul, dinastia Assad a reprezentat un pol de stabilitate în Orientul Mijlociu, menținând stabilitatea la granița de nord., menținând stabilitatea la granița de nord.

Remarca ministrului Yaalon este extrem de importantă deoarece indică faptul că Israelul este îngrijorat de evoluția războiului și că poziția Tel Avivului în privința unei intervenții este mai nuanțată în prezent decât la debutul conflictului civil. Forțele lui Bashar al Assad sprijinite de Iran și Hezbollah au preluat inițiativa în ultimele luni. Dacă Iranul devine, în urma victoriei forțelor lui Basha al Assad, principalul factor de decizie de la Damasc atunci statul Israel ar avea de pierdut. Apelul discret la intervenția americană arată că poziția Tel Avivului a evoluat – Assad numai e „omul lor” din Damasc deoarece nu ar putea garanta status quo-ul din relația bilaterală și ar fi în „buzunarul” Teheranului.

More…

Statele Unite au nevoie de aliaţii săi mai mult ca niciodată 1

WME44302

Reasigurarea şi păstrarea aliaţilor din avanposturi geopolitice ar putea prelungi ordinea liberală internaţională, ridicând costurile oricărei tentaţii de revizionism, într-un moment în care China, Rusia şi Iranul testează rezistenţa alianţelor SUA.

În timp ce lumea era cu ochii pe summitul G8 din Irlanda de Nord, forţele SUA derulau exerciţii militare pentru a se pregăti pentru cele mai rele scenarii în Marea Baltică şi Oceanul Pacific. În primul, nave americane împreună cu nave din Polonia, statele baltice şi vecinii lor simulau un răspuns comun la o criză generată de o mare putere din apropiere. În al doilea, trupe din Canada, Noua Zeelandă şi Japonia s-au alăturat celor americane la Camp Pendleton, în California, pentru a simula recucerirea unei insule capturate de o altă mare putere din regiune.
More…

Consolidarea relațiilor trans-atlantice: comerțul liber între Europa și America (TTIP) Răspunde

The-Mother-of-All-Trade-Blocs

Criza economică din 1929, cea mai gravă criză economică din istoria modernă, a avut drept efect pe termen lung compromiterea liberului schimb între națiuni. Statele s-au organizat în blocuri comerciale care au ridicat bariere tarifare și au redus comerțul internațional în mod considerabil: Marea Britanie s-a axat pe comerțul în cadrul Commonwealth pe baza sistemului „preferinței imperiale”, Statele Unite și-au creat propriul bloc în cadrul Emisferei Vestice, Germania a ajuns să domine comercial Europa Centrală, iar Japonia a început să pună bazele Sferei Asiatice de Coprosperitate.

Semnalul colapsului sistemului bazat pe liberul schimb a fost dat în 1930 de adoptarea în Statele Unite de către Congres a tarifului Smoot-Hawley, care impunea cele mai ridicate taxe vamele de după 1828. Impactul introducerii acestui tarif vamal ridicat a fost devastator pentru economia americană, adâncind criza economică și compromițând în mod grav reluarea creșterii economice. Decizia a avut un efect de bumerang la nivel global, declanșând o serie întreagă de războaie tarifare și conflicte comerciale, prelungind astfel nepermis de mult criza izbucnită în 1929. Reducerea comerțului internațional în perioada interbelică a condus la o refacere lentă a economiei globale, iar reluarea schimburilor internaționale la un nivel comparabil cu cel anterior Marii Crize a avut loc numai după sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, în urma acordurilor de la Bretton-Woods.

Semnificația politică a acestui acord de liber schimb nu poate fi subestimată. La nivel global va reprezenta consolidarea parteneriatului între cele mai avansate și prospere economii ale lumii. De asemenea va demonstra că buna guvernare, domnia legii, democrația și prosperitatea economică merg mână în mână – o lovitură ideologică puternică pentru adepții așa-zisului Consens de la Beijing, ce combină autoritarismul cu o economie performantă.

More…

Obama la Berlin. 5 ani mai târziu Răspunde

obama-in-berlin-850x636

Germania a devenit puterea indispensabilă a Europei. Cel puţin acest lucru se vede astăzi de la Washington.

În urmă cu 5 ani, Obama venea pentru prima dată în Germania. Era un prim turneu electoral menit a-l familiariza pe candidatul Partidului Democrat cu politica bătrânului continent. Aşteptările faţă de senatorul care promitea o revoluţie politică şi transormarea Washingtonului erau imense. Pe scurt, pentru europeanul de rând, Obama reprezenta o ruptură fundamentală de America neoconservatoare a preşedintelui Bush. Dimpotrivă, Obama promitea să restaureze legitimitatea Americii, să-şi proiecteze influenţa prin filtrul instituţiilor internaţionale şi, nu în ultimul rând, să redescopere filosofia parteneriatului, a alianţei, a consensului ca fundament al relaţiei dintre americani şi europeni. Obama era pregătit să asculte Europa. Europenii erau pregătiţi să îl asculte pe Obama. Popularitatea sa era similară cu cea a unui star rock. Discursul susţinut în Piaţa Victoriei din Berlin a reuşit, atunci, să mobilizeze mai bine de 200.000 de oameni.

Astăzi, contextul este unul complet diferit. Vedem un Obama cu o popularitate erodată, asaltat de multiple scandaluri, cu un Washington în blocaj politic, sub ameninţarea sechestrului bugetar. Iluziile europenilor faţă de Obama s-au spulberat şi ele. Ei par să fi înţeles că niciun plan nu rezistă la contactul cu lumea reală. Doar 10.000 de oameni au mai venit să asculte discursul din faţa Porţii Brandenburg.

Între timp însă, Berlinul, cel puţin simbolic, pare să fi devenit capitala de facto a Europei. Londra, Parisul, Roma au guverne slăbite, consumate intern cu gestionarea propriilor crize. Aproape nimic semnificativ nu se mişcă în materie de politică europeană fără sprijinul sau acordul Germaniei. Atunci când un ministru de Externe polonez spune chiar în inima Berlinului că „mă tem mai puţin de puterea germană decât mă tem de inacţiunea sa“ este clar că ceva fundamental s-a schimbat în balanţa de putere europeană. Germania a devenit puterea indispensabilă a Europei. Cel puţin acest lucru se vede astăzi de la Washington. More…

Obama şi semnificaţiile noii sale echipe de politică externă Răspunde

374011039

Prin nominalizarea lui Susan Rice şi a Samanthei Power, preşedintele american modifică balanţa de putere în interiorul echipei de siguranţă naţională.

În plin asalt împotriva Administraţiei sale, preşedintele Obama a surprins prin anunţul făcut săptămâna trecută privind nominalizarea în poziţii cheie a două veterane ale doctrinei intervenţiei umanitare: Susan Rice (pentru postul de consilier pe probleme de securitate naţională) şi Samantha Power (în poziţia de ambasador la ONU).

Simplificând lucrurile, până la un punct, atât Susan Rice, cât şi Samantha Power au experienţe formative similare. Privesc lumea prin aceeaşi lentilă. Ambele s-au format sub presiunea eşecurilor comunităţii internaţionale de a preveni masacrele anilor ‘90 din Ruanda sau Bosnia (Srebrenica). Prima ca parte a establishmentului, din interiorul Administraţiei Clinton, cealaltă ca jurnalistă laureată a Premiului Pulitzer. Mai mult, atât Rice, cât şi Power sunt adeptele doctrinei intervenţiei umanitare care presupune o redefinire a suveranităţii tradiţionale westfaliene: nu doar ca drept, cât mai ales ca responsabilitate a statului de a-şi proteja cetăţenii în faţa crimelor împotriva umanităţii şi a genocidului. Atunci când statul eşuează în această responsabilitate primară, este datoria comunităţii internaţionale să intervină. Putem puncta astfel o schimbare de generaţii. Rice şi Power contrastează profund cu şefii de la Departamentul de Stat şi Pentagon. Aceştia din urmă s-au format în umbra Vietnamului, nu a Balcanilor. Este un clivaj profund. More…

Diplomație la firul ierbii Răspunde

977994_10151642141598872_670183485_o
O scurtă privire zilele trecute prin marele bazar de informație publică care este Facebook și mi-a atras atenția un anunț privind o conferință privind politica externă americană susținută de un diplomat american, Liam Sullivan, la SNSPA, miercuri 29 mai. Inițial am crezut că este vorba de un eveniment de diplomație publică mai amplu, în care vor fi prezentate mediului academic și studenților prioritățile și interesele americane în relația cu România. Trebuie să spun că așteptările mi-au fost înșelate – a fost vorba în esență dor de un curs cu invitat special. Chiar și așa a fost o experiență utilă, Liam Sullivan a oferit infomații interesante atât din punct de vedere academic cât și politic, iar prezentarea a fost, pe alocuri, hazlie.

Liam Sullivan este un diplomat american care și-a petrecut ultimii doi ani în România, anterior detașării sale la noi în țară a lucrat la ambasada SUA din Mexic. Lucrează în cadrul departamentului politic al ambasadei, având ca arie de responsabilitate tema statul de drept (rule of law).

Ce am aflat de la diplomatul american? În primul rând că va mai trebui să așteptăm până când vom cunoaște numele noului ambasador la București. Ar fi trebuit să fie nominalizat până acum, dar acest lucru nu s-a întâmplat – cel mai probabil din cauza agendei interne încărcate de la Washington și a conflictelor dintre administrație și republicani. Noul ambasador ar putea reprezenta o surpriză pentru România – putând fi vorba de o femeie, oficial însă nici personalul ambasadei nu are idee cine va conduce misiunea diplomatică de la București. Scutul anti-rachetă merge înainte, în următoarele luni urmând să înceapă lucrările pentru construirea bazei la Deveselu. Liam Sullivan a ținut să înlăture îndoielile în privința hotărârii SUA de a desfășura în România elemente ale scutului anti-balistic, având în vedere că din iulie 2012 au fost lansate zvonuri că acesta nu va mai amplasat. Diplomatul american a confirmat faptul că recentele vizite ale oficialilor americani implicați în proiect au rolul de a reasigura și informa partea română de evoluțiile proiectului (anularea etapei a 4-a). Statele Unite apreciază procesul de coabitare dintre USL și Traian Băsescu, deoarece este nevoie pentru funcționarea unui stat existența unui minim consens la nivelul elitei politice pentru guvernare. More…