Există, în general, o cerere masivă pentru implicarea Washingtonului, mai exact spus pentru leadership-ul său, în cele mai sensibile dosare contemporane: baia de sânge siriană, ambiţiile nucleare iraniene, ascensiunea Chinei, procesul de pace din Orientul Mijlociu, instabilitatea care se răspândeşte în Africa. Ce există mai puţin, însă, este disponibilitatea Washingtonului de a se afla mereu în prim-plan, de a răspunde cererii cu o ofertă echivalentă şi de a achita singur factura acestor responsabilităţi globale. Recalibrarea (chiar externalizarea) ambiţiilor globale a devenit o marcă înregistrată a doctrinei Obama. Într-un fel, ne aflăm mai puţin în faţa „naţiunii indispensabile“ a anilor ’90 şi mai mult în faţa unei „naţiuni epuizate“. Aşa rezuma Der Spiegel (sub titlul simbolic Global leadership vacuum: Europe incapable, America unwilling) atmosfera de neputinţă care pare să fi cuprins ambele maluri ale Atlanticului, cu o zi înaintea prestigiosului forum de securitate de la München.

Dar poate ceva mult mai profund explică această atitudine: o conştiinţă a propriilor limite. Şi poate nimic nu vorbeşte mai mult despre aceasta ca fascinaţia Administraţiei Obama pentru Eisenhower. În trecut, umbra lui Ike a dominat discursul preşedintelui Obama în momente cheie: atunci când anunţa suplimentarea afgană, în decembrie 2009, la West Point, dar şi miezul unor documente programatice, precum Strategia Naţională de Securitate. Desigur, pentru critici această nuanţă nu este decât o altă strategie de marketing pentru consum intern. Însă nominalizările recente pentru CIA şi Departamentul de Stat, dar mai ales cea de la Pentagon se înscriu într-o logică similară. More…