Unirea cu Republica Moldova – ersatz de proiect de țară 1

1082518_10151782340257488_1159446721_o

Unirea cu Republica Moldova este un surogat de proiect național – un nechezol servit în mod inimaginativ și populist unei opinii publice care încă rezonează la sloganuri naționaliste. Unirea cu Republica Moldova reprezintă un obiectiv anacronic, de secol XIX și XX, care nu ia în considerare realitățile românești și le ignoră pe cele din Republica Moldova. Nu reprezintă o viziune de dezvoltare sau de politică externă fiabilă și riscă să sporească animozitățile cu Ucraina și Rusia. Sloganul unirii cu Republica Moldova ignoră realitățile sociale, culturale și economice din această țară și nu ia în considerare aspirațiile cetățenilor moldoveni sau ale elitei politice de la Chișinău, care în cazul „re-unificării” ar fi transformată într-o elite provincială de „baroni locali”. Acest pseudo-proiect național alimentează propaganda Rusiei în Republica Moldova cu privire la „imperialismul românesc” și decredibilizează politica externă a României în raport cu aliații occidentali. Cât de credibil poți să fii în Europa Unită atât timp cât plănuiești dispariția unui stat a cărei suveranitate și independență ai recunoscut-o în primă instanță acum 20 de ani?

Dacă adepții unirii vor într-adevăr să formuleze o „strategie câștigătoare” care să conducă în timp la unificare celor două state românești trebui să urmeze dictonul lui Léon Gambetta – Y penser toujours, n’en parler jamais – clamarea publică a unirii cu Republica Moldova nu le ajută cu nimic cauza, mai mult oferă muniție retorică adversarilor acestui „ideal”. În plus România trebuie să fie o alternativă atrăgătoare și un model pentru Republica Moldova – fapt ce presupune formularea unui „proiect de țară” de succes, care să fie un și un punct de reper pentru cetățenii Republicii Moldova. Mai mult România ar trebuie să-și sporească gradual prezența economică dincolo de Prut, să asiste autoritățile de la Chișinău să creeze instituții democratice și să sprijine societatea civilă din Republica Moldova. More…

Steadfast Jazz, Noua Europă și rebalansarea NATO Răspunde

132871835_121n

Totul a început cu puțin înainte de august 2008 la… București. Doi dintre protagoniștii cheie de astăzi – estonianul Ilves și polonezul Sikorski – formulau atunci, pe scena summit-ului de la București, probleme la care Steadfast Jazz răspunde în parte abia în 2013. Cu autoritatea unui fost ministru al Apărării, Radosław Sikorski a punctat atunci vulnerabilitățile unei Alianțe insuficient ajustate la piața de securitate post-1990: planuri de apărare învechite, neactualizate, deși NATO trecuse deja prin două valuri de extindere, plus absența exercițiilor colective la nivel de divizii. În joc era chiar natura Alianței: „vrem să fim un club politic sau vrem să fim o alianță militară hardcore, în care nu doar stafful internațional, ci mii dintre ofițerii țărilor noastre se antrenează împreună și sunt parte dintr-o cultură colectivă? Este ceea ce cred că lipsește în ultimii ani“, spunea atunci Sikorski. Vorbim în cele din urmă de Polonia, o țară pentru care memoria lui 1939 a creat o veritabilă cultură strategică, iar credibilitatea garanțiilor de securitate primite se traduce printr-o prezență semnificativă la firul ierbii.

Or, după aproape 10 ani de membership în cea mai de succes Alianță din istorie, prezența NATO în Polonia echivala cu un centru de conferințe doar pe jumătate finalizat: „asta nu prea ne dă încrederea că NATO va apăra acest centru de conferințe“. Dimpotrivă, pentru Sikorski extinderea Alianței trebuia urmată de crearea contextului adecvat pentru apărarea credibilă a noilor state membre. Cu alte cuvinte, „infrastructura NATO ar trebui distribuită mai mult sau mai puțin uniform pe teritoriul său“. Toate acestea s-au spus la București în aprilie 2008, cu câteva luni înaintea războiului ruso-georgian. După august 2008, nevoia de a corecta dezechilibrul dintre Noua și Vechea Europă a devenit și mai urgent: „în NATO trebuie să ne întoarcem la fundamente“, avea să spună Sikorski în octombrie 2008, în emisiunea lui Fareed Zakaria de la CNN. În limbajul NATO, acest lucru înseamnă să ne întoarcem la a exersa sistematic apărarea colectivă sub articolul 5 al Tratatului de la Washington. More…

Scutul anti-rachetă, pe ultima sută de metri Răspunde

1421174_10153439104355454_11658091_o

Am participat marți, 29 octombrie, la masa rotundă organizată de Ambasada SUA cu prilejul debutului oficial al lucrărilor la baza de la Deveselu unde vor fi instalate elemente ale scutului anti-balistic american ce va fi desfășurat în Europa, în cadrul European Phase Approach. Construcția instalațiilor de la Deveselu care vor adăposti radarul și interceptorii, a început pe 28 octombrie în prezența oficialităților române și americane, baza urmând a deveni operațională în 2015.

Masa rotundă de la ambasada Statelor Unite a fost condusă de asistentul secretarului de de stat pentru politică spațială și de apărare, Frank Rose, care a avut o serie de mesaje politice importante de transmis publicului românesc cu privirea la politica americană în domeniul apărării anti-rachetă pentru Europa. More…

„Basarabia e România!” sau naționalismul anacronic a ieșit în stradă 8

100_0300

Valul de proteste de stradă care a debutat în ianurie 2012 continuă sa facă valuri și să se amplifice fără probleme și în toamna lui 2013. Inspirați probabil de succesul protestelor anti-RMGC și a celor anti-fracturare, adepții re-unificării cu „Basarabia” au ieșit și ei în stradă, duminică 20 octombrie, pentru a realiza un lanț uman în jurul Casei Poporulu – Palatul Parlamentului, ca să atragă atenția parlamentarilor asupra „năzuinței” lor. Protestul a fost organizat de „Acțiunea 2012”, care anul trecut pentru a comemora Tratatul de la București din 1812, care a dus la ruperea Basarabiei din Principatul Moldovei și transferarea acesteia Imperiului Rus, a „tapetat” Bucureștiul cu mesajul „Basarabia e România” – practic nu există gard sau zid, fie la periferie sau fie în centru, pe care să nu apară acest mesaj (apare inclusiv și pe unul din malurile Dâmboviței).

Organizatorii marșului pro-re-unificare de duminică 2o octombrie 2013 au reușit să troleze obișnuitul protest anti-RMGC – Duminica în familie –, și să aducă pe agenda publică tema lor favorită. Marșul poate fi considerat un succes pentru cauza „naționalistă” în România. Dacă Noua Dreapta scoate câteva sute de persoane la protestele anti-homosexuali („Marșul Normalității”), re-unificarea cu „Basarabia” este o cauză mult mai populară. Pe măsură ce se apropie momentul aniversării a 100 de ani de la Marea Unire din 1918 popularitatea re-unificării s-ar putea să sporească, iar marșurile de acest gen sau acțiuni de promovare a aceste cauze se vor înmulți cel mai probabil. Un sondaj realizat recent de INSCOP asupra memoriei istorice a românilor arată că cel mai important eveniment istoric pentru aceștia este Marea Unire din 1918. Se poate presupune, cu un grad ridicat de probabilite, că tema unei posibile re-unificări între România și Republica Moldova e una cu priză la public. More…

Complexul diplomatico-informațional 2

1378613_10151875860832488_1870567177_n

Am început să scriu un articol despre posibilii candidați la Președinția României în 2014. Undeva spre finalul acestui articol va fi o notă despre câțiva șefi de servicii secrete. Acest grup select îi cuprinde pe domnii Maior, Meleșcanu și Geoană și Ungureanu (deși dl Ungureanu primește tratament separat ca șef de partid). Ce au acești oameni în comun?

Au în CV diverse poziții legate de securitate și de politică externă (cel puțin într-un domeniu, de obicei în amândouă). Sunt fii sau membri ai vechilor elite socialiste ridicați prin forțe proprii. Totuși, asta nu pare să îi facă antipatici în ochii SUA. Vorbesc rar, măsurat, demn și, dacă li se oferă ocazia, destul de mult. În mod tipic este greu să re-povestești a doua zi ce au vorbit. Au schimbat cel puțin o dată în viață loialitatea politică. Toți sunt prezidențiabili: au candidat le președinție sau au fost luați în considerare pentru această candidatură.

Acest articol este inspirat întrucâtva din ideea americană de military-industrial complex. Însă nu atât în aspectul de big business ci acela de „old boys network” și „revolving door” More…

Defecțiunea britanică și intervenția americană în Siria 1

29_syria_debate_r_w

Joi 29 august a avut loc o răsturnare de situație greu de imaginat în istoria politică modernă britanică: deși guvernul de coaliție al lui David Cameron deținea majoritatea în Camera Comunelor nu a reușit să strângă destule voturi pentru a obține mandatul necesar participării la o intervenție alături de Statele Unite în Siria. Acest rezultat este fără precedent– niciun cabinet britanic nu și-a văzut refuzată de către Parlament inițierea unei intervenții militare, până acum. Este o evoluție politică istorică – în alte circumstanțe acest vot ar fi condus la demisia guvernului.

More…

Pariul chinez, etapa Stejar, extremă urgență Răspunde

131752357_11n

Înainte de începerea vacanței ministrul de Externe al României Titus Corlățean a avut o apariție fulger la TVR unde a prezentat eforturile politicii externe românești pe axa estică, adică Rusia și Republica Populară Chineză. Dacă în cazul Rusiei a fost vorba de încercarea de resetare a relațiilor bilaterale, un proces anevoios și ale cărui roade s-ar putea să nu se ridice la înălțimea așteptărilor, eforturile României în cazul Beijingului s-ar putea bucura de succes.

De ce este România interesată în a avea o relație bună cu Beijingul? Cele mai multe argumente în favoarea unei relații bune cu Republica Populară Chineză sunt de natură economică. China a fost statul cu cea mai mare rată de creștere economică din ultimii 20 de ani, reușind performanța să aibă rate de creștere anuale de două cifre. În ultimii 30 de ani China a reușit să se transformă dintr-o țară în curs de dezvoltare într-una din cele mai competitive economii globale, scoțând din sărăcie 400 de milioane de persoane (care s-au alăturat unei clase mijlocii globale din ce în ce mai numeroase), care „suflă în ceafă” cele mai mari economii globale, Statele Unite ale Americii. China a fost puțin afectată de criza economică globală și a utilizat oportunitatea oferită de aceasta pentru a investi peste hotare. Aceste investiții au avut atât un scop economic, cât și unul politic. Prestigiul internațional al Beijingului a sporit ca urmare a crizei economice: „capitalismul” chinez a rezistat mai bine crizei (cel puțin până în prezent), deși au apărut deja indicii că economia chineză dă semne de gripare.

Există însă argumente strategice și politice serioase, dincolo de cele economice: China este o putere în ascensiune, o posibilă viitoare mare putere cu care este util să întreținem relații cordiale. Distanța dintre cele două state este departe de a fi un handicap, este un atuu deoarece nu există diferende teritoriale sau alte probleme generate de o graniță comună (îmi pare rău că trebuie să spulber acest mit, dar proximitatea dintre două state sporește șansele de conflict, nu le diminuează). Diferența de regim politic dintre cele două state, România democrație fragilă, iar China are un regim autoritar, nu trebuie să constituie o piedică în dezvoltare unei relații pragmatice fundamentată pe interese comune. Între România și Republica Populară Chineză a existat la un moment dat o relație specială care poate fi un element utilizabil în dezvoltarea unei relații bilaterale în prezent. Această relație specială a debutat în momentul recunoașterii regimului comunist de la Beijing ca reprezentant legitim al Chinei în dauna regimului lui Chiang Kai Shek (Jiang Jieshi) refugiat pe insula Formosa în urma victoriei comuniste din 1949 în războiul civil și care a creat Republica China (Taiwan). More…

Istorii complicate 3

966497_567504343272340_1872511316_o

Am rămas și eu surprins de amploarea expunerii publice a operei istoricului american Larry Watts – mă refer în special la aparițiile pe postul public din ultimii doi ani. Dacă ar fi să compar expunerea sa mediatică cu cea a unor istorici români de calibru: Lucian Boia sau Bogdan Murgescu, istoricul american s-a bucurat de o mediatizare foarte intensă dublată și de o „binecuvântare” discretă a instituțiilor statului – conferință la BNR și asocierea cu SRI – în ciuda faptul că teza de la care pornesc cărțile sale e mai mult decât discutabilă. Bogdan Murgescu, autorul monumentalului volum România și Europa: Acumularea decalajelor (1500-2010), nu a beneficiat, de exemplu, de un documentar pe TVR, cu toate că opera sa ar merita un minim efort jurnalistic din partea postului public. Recuperarea trecutului Departamentului Securității Statului și a DIE nu reprezintă doar o teză revizionistă ci un act de negare a ceea ce au reprezentat aceste instituții în timpul regimului totalitar comunist, pavăza și spada regimului – poliția politică.

Pentru mine Ion Pacepa nu este nici erou, dar nici trădător. Confruntat cu brutalitatea totalitarismului comunist dezertarea pare a fi cea mai înaltă formă de patriotism după dizidența fățișă.
More…

Trei zile la Moscova 1

391101_10152740362625487_660162990_n

Turneul diplomatic al lui Titus Corlățean din 8-10 iulie reprezintă prima vizită a unui ministru de externe român la Moscova din 2009 încoace, ultima întâlnire între miniștrii de externe ai României și Federației Ruse având loc în 2011 în marja Adunării Generale a ONU. Această vizită are loc în anul în care se împlinesc 135 de ani de la stabilirea de relații diplomatice între Rusia și România, precum și la 10 ani de la semnarea tratatului de prietenie între cele două state.

Pe agenda discuțiilor dintre Titus Corlățean și Serghei Lavrov au figurat parteneriatul UE-Rusia, parteneriatul NATO-Rusia, scutul anti-rachetă, Siria, dosarul nuclear iranian, Coreea de Nord, situația din Egipt, impactul Primăverii Arabe asupra securității în Orientul Mjlociu și Africa de Nord, problemele Balcanilor de Vest, cooperarea la Marea Neagră în cadrul OCEMN, situația din Transnistria și Republica Moldova.
More…

Obama la Berlin. 5 ani mai târziu Răspunde

obama-in-berlin-850x636

Germania a devenit puterea indispensabilă a Europei. Cel puţin acest lucru se vede astăzi de la Washington.

În urmă cu 5 ani, Obama venea pentru prima dată în Germania. Era un prim turneu electoral menit a-l familiariza pe candidatul Partidului Democrat cu politica bătrânului continent. Aşteptările faţă de senatorul care promitea o revoluţie politică şi transormarea Washingtonului erau imense. Pe scurt, pentru europeanul de rând, Obama reprezenta o ruptură fundamentală de America neoconservatoare a preşedintelui Bush. Dimpotrivă, Obama promitea să restaureze legitimitatea Americii, să-şi proiecteze influenţa prin filtrul instituţiilor internaţionale şi, nu în ultimul rând, să redescopere filosofia parteneriatului, a alianţei, a consensului ca fundament al relaţiei dintre americani şi europeni. Obama era pregătit să asculte Europa. Europenii erau pregătiţi să îl asculte pe Obama. Popularitatea sa era similară cu cea a unui star rock. Discursul susţinut în Piaţa Victoriei din Berlin a reuşit, atunci, să mobilizeze mai bine de 200.000 de oameni.

Astăzi, contextul este unul complet diferit. Vedem un Obama cu o popularitate erodată, asaltat de multiple scandaluri, cu un Washington în blocaj politic, sub ameninţarea sechestrului bugetar. Iluziile europenilor faţă de Obama s-au spulberat şi ele. Ei par să fi înţeles că niciun plan nu rezistă la contactul cu lumea reală. Doar 10.000 de oameni au mai venit să asculte discursul din faţa Porţii Brandenburg.

Între timp însă, Berlinul, cel puţin simbolic, pare să fi devenit capitala de facto a Europei. Londra, Parisul, Roma au guverne slăbite, consumate intern cu gestionarea propriilor crize. Aproape nimic semnificativ nu se mişcă în materie de politică europeană fără sprijinul sau acordul Germaniei. Atunci când un ministru de Externe polonez spune chiar în inima Berlinului că „mă tem mai puţin de puterea germană decât mă tem de inacţiunea sa“ este clar că ceva fundamental s-a schimbat în balanţa de putere europeană. Germania a devenit puterea indispensabilă a Europei. Cel puţin acest lucru se vede astăzi de la Washington. More…

Quo vadis apărarea românească? 3

pearce_01

Ședința CSAT din 17 iunie s-a axat în principal pe teme de apărare. În afară de subiectul semnării acordului de cooperare cu Consiliul de Securitate al Federației Ruse și vizita generalului Mihail Patrușev, pe agenda s-au aflat o serie întregă de subiecte legate de sectorul apărării naționale: strategia de înzestrarea a forțelor armate 2013-2022, privatizarea companiilor de stat domeniul aeronautic (IAR Ghimbav, Avioane Craiova, Romaero), perspectivele industriei de apărare, aprobarea achiziționării de avioane F-16 din Portugalia și Statele Unite, precum și discutarea Cărții Albe a apărarii – un document care s-a lăsat prea mult așteptat în ultimii ani.

Subinvestiția în domeniul apărării nu reprezintă o problemă specific românească, în Europa tendința fiind de scădere a investițiilor în acest domeniu pe fondul încheierii Războiului Rece. Absența a 20,000 de tancuri sovietice care să traverseze Câmpia Germano-Poloneză a eliminat justificarea politică pentru bugetele generoase de apărare ale statelor europene. Criza economică și financiară din 2008 a accentuat această tendință, bugetele de apărare fiind primele care au fost reduse (uneori chiar drastic) – acest lucru însemnând capabilități militare reduse și industria europeană de apărare afectată de scăderea comenzilor. Situația a fost descrisă de Christian Mölling ca ducând la apariția în viitorul apropiat a unor armate europene incapabile să acționeze relevant la nivel global.

O industrie de apărare performantă este necesară sprijinirii și dotării forțelor armate. Nu toate sistemele de armament pot fi achiziționate din import și nu este de dorit ca să devii extrem de dependent de furnizori străini pentru echipamentele militare utilizate. În contrapartidă nici autarhia în domeniul apărării nu este recomandată – din punct de vedere tehnic și economic e aproape imposibil să produci toate categoriile de armament necesare forțelor armate– până și Statele Unite cel mai mare exportator de armament de pe piața globală, importă anumite sisteme de armament. More…

Autostrada Bechtel sau marele jaf ne-strategic 1

tumblr_libxp6dpUX1qayzyuo1_500

Folclorul politic autohton, ajutat copios de media românească, a acreditat timp de 10 ani ideea că eșecul din spatele construcției Autostrăzii Transilvania este rezultatul unui târg încheiat între Statele Unite și România, pentru a facilita aderarea la NATO. Mitul spune următoarele: nu eram pregătiți să intrăm în NATO și a trebuit să făcem „ o șustă” (o șmecherie), să le dăm la americani „ceva”, un contract de autostradă, să-i facem „fericiți”, „să ne bage în NATO” o dată. Există și varianta scurtă a acestui mit politic: Autostrada Bechtel a fost prețul plătit pentru aderarea la Alianța nord-atlantică.

Din nefericire acest mit politic a prins, fiind utilizat pentru a justifica incapacitatea instiutțională a statului român de a construi o autostradă. Din 2004 până în prezent au fost construiți 52 de km de autostradă, din 415 de km preconizați (583 de km dacă luăm în considerare și tronsonul de autostradă București-Brașov), la mai bine de 9 ani de la începerea lucrărilor și după ce au fost cheltuiți 1,6 mld de euro, din 2,2 de mld de euro cât era valoarea contractului. Autostrada Transilvania a devenit cel mai bun exemplu de proastă guvernare din România și a statornicit percepția la nivel public că statul român este incapabil să construiască autostrăzi.

Eșecul politic și economic reprezentat de Autostrada Transilvania trebuia într-un fel justificat de elita politică, având în vedere că de la negocierea și semnarea au existat trei alternanțe la putere, cinci guverne și vreo 10 miniștrii ai transporturilor (11 dacă îl punem la socoteală și pe ministrul marilor proiecte, Dan Șova, care a negociat rezilierea contractului). Așa că cea mai bună scuză a fost să se dea vina pe… americani și pe aderarea la NATO. Mitul a fost răspândit cu ușurință de către presă, dar și de oameni politici, de exemplu Radu Berceanu.

Dar mitul nu rezistă unei examinări atente din mai multe motive. În primul rând că nu are sens ca SUA să condiționeze economic un proces politic și militar. Valoarea contractului este relativ mică atât pentru o corporație mare precum Bechtel, iar pentru economia americană e un mizilic. Pe scurt nu există un raționament economic solid din partea SUA că să impună un asemenea „preț” pentru aderarea la Alianță. Procesul de aderare la NATO a fost condiționat de o serie întreagă de reforme politice și militare detaliate într-un plan de aderare și o foaie de parcurs. More…