7 grafice animate cu Hugo Chavez 3

Hugo-Chavez

Am citit cu sentimente amestecate articolul 50 de adevăruri despre Hugo Chávez şi revoluţia bolivariană din Critic Atac. Deşi de regulă nu sunt de acord cu autorii care publică acolo, am apreciat întotdeauna că iau mai în serios metodologia ştiinţelor sociale decât alte surse online. De data asta, însă, ni se prezintă un melanj de date scoase din context, mizând poate pe faptul că publicul românesc nu are acces la informaţii neutre şi credibile.

Dezvoltând articolul meu pe această temă de acum câteva zile, am căutat să obţin mai multe informaţii statistice despre „revoluţia bolivariană”. Ca şi data trecută, am folosit Gapminder (creat de un statistician din Suedia, sa fim bine înţeleşi). Ca şi data trecută am comparat cu Brazilia şi Peru.

Din punct de vedere economic, revoluţia bolivariană în Venezuela înseamnă eşecul de a transforma creşterea preţului petrolului în creştere economică. Astfel, programele sociale nu au putut fi finanţate decât din impozite, confiscări şi taxe. Acestea au dus la o egalizare a societăţii venezuelene; dar să nu uităm că deja în 1999 Venezuela era una dintre cele mai egalitare societăţi din America Latină.

Nici unul dintre indicatorii analizaţi de mine nu s-a îmbunătăţit spectaculos în timpul lui Hugo Chavez. Desigur, asta nu înseamnă că nu au existat îmbunătăţiri în alte domenii despre care nu am serii de date. Totuşi, un lucru este sigur: aceste îmbunătăţiri nu au dus la o creştere accentuată a speranţei de viaţă. Orice efect în această direcţie pare să fi fost neutralizat de eşecuri sau limitări în alte domenii, precum controlul criminalităţii sau cheltuielile cu sănătatea.

Poate că nu este corect să spunem că celelalte ţări studiate au performat mai bine decât Venezuela. În fapt, ele doar au recuperat decalaje, beneficiind, dacă doriţi, de avantajul înapoierii. Altfel spus, Peru şi Brazilia au micşorat înapoierea relativă faţă Venezuela în timp ce aceasta nu a făcut un „salt înainte”, în ciuda oportunităţilor oferite de petrol. More…

Ce putem aștepta de la noul papă? 4

signs

O mare parte din neînțelegerile privind limitele puterii unui papă țin de o gândire laică privind doctrina Bisericii (a oricărei biserici). Observând că biserica s-a răzgândit și nu mai susține, spre exemplu, că pământul este plat, observatorii puțin avizați presupun că se poate răzgândi și în alte privințe. Mai precis în orice privință. Pe de altă parte persoanele pioase (și uneori lipsite de arta comunicării) susțin că nu există răzgândire, Biserica fiind lucrarea lui Dumnezeu pe pământ. Unde este adevărul? În fapt Biserica administrează trei forme de informație.

Revelația Duhului (Spiritului) Sfânt este coloana vertebrală a credinței. Indiferent de sursă (Biblia, Tradiția), ea tinde să fiee codificată în acte ale conciliilor (sinoadelor) ecumenice. Dar pot fi teoretic exprimată în proclamații ale Papei făcute ex cathedra sau în consensul credincioșilor. Fiind comunicată prin Sfântul Duh, revelația este infailibilă și neschimbătoare. Singurele sa slăbiciune poate veni din imperfecțiunea și evoluția limbajului. Spre exemplu, doctrina filioque este prezentată de Biserica Catolică ca fiind o clarificare a Simbolului Credinței de la Niceea. Versiunea catolică latină a Crezului conține filoque, versiunea greacă catolică nu.

„Expertiza” spirituală. Să presupunem că credincioșii au niște întrebări particulare iar Duhul nu oferă răspunsuri. În general vorbind, Dumnezeu nu poate fi tras la răspundere dacă face sau nu face lucruri, iar imperfecțiunea oamenilor ca „vase ale duhului” este cunoscută. Asta nu înseamnă că Biserica rămâne tăcută. În activitatea sa pastorală, ea este obligată să îndrume credincioșii pentru a alege între bine și rău. Asemenea îndrumări pot fi date la diverse nivele de la episcop în sus și, nefiind incluse între adevărurile de credință, nu sunt obligatorii decât pentru cei cărora le sunt adresate. Strict juridic vorbind, o pastorală a unui episcop nu este obligatorie în eparhiile vecine, iar actele unui papă pot fi re-gândite de următorul. More…

Ce așteptări am de la guvernarea USL? 2

733786_4484684311719_952097648_n

În măsura în care discursul ideologic contează, trebuie să ținem cont la punctul opt că stânga modernă nu urmărește naționalizarea mijloacelor de producție, ci reglementarea activității private și livrarea de servicii sociale. Astfel, un discurs de stâng justifică o administrație stufoasă și nu neapărat producție economică de stat.

Astfel, „stânga” poate fi mai potrivită să facă privatizări în timp ce „dreapta” este mai potrivită să restructureze administrația.

Pentru aceia dintre dumneavoastră care au citit multă ideologie (serii de propoziții universale și insensibile cultural) afirmația de mai sus ar putea părea bizară. Dar ea se verifică faptic. Guvernarea Năstase a privatizat, printre altele, SIDEX. Adică 10% din valoarea contabilă a economiei românești și 1-2 % din PIBul României de azi. Pe timpul guvernărilor Tăriceanu și Boc privatizările au stagnat. Guvernul Tăriceanu a blocat creșterea salariilor profesorilor, iar guvernul Boc a aplicat celebra reducere de 25% din salariile bugetarilor.

Pe vremea guvernării Boc am așteptat ca, în loc să taie egal cu 25%, Guvernul să aplice Legea salarizării unitare. Și, în loc să piardă funcționari prin metode „naturale”, să restructureze aparatul de stat în funcție de nevoi. Astfel, am fi avut o reformă reală, pe care guvernele ulterioare nu ar fi putut-o anula cu ușurință. More…

Să măsurăm „miracolul” lui Chavez 3

Hugo-Chavez_2440367b

Am descoperit cu surprindere ca în România Hugo Chavez are admiratori. M-aş fi aşteptat ca pentru români, ca nişte post-comunişti ce suntem, să fie relativ uşor să vedem dincolo de valul de entuziasm şi de propagandă paternalistă.

Argumentele fanilor ţin de două aspecte. Pe de o parte, în toate mandatele sale, Hugo Chavez ar fi fost ales democratic. Aici argumentul duce imediat în calitatea democratică a campaniei electorale. Admiratorii arată că există posturi TV critice. Ar fi interesant de văzut în ce măsură ele au semnal în zona rurală. Criticii arată spre anumite manifestări agresive la adresa presei de opoziţie şi insistă că în 2010 partidul lui Chavez a câştigat o majoritate de mandate fără să câştige votul popular.

Dincolo de aspectul strict electoral, calitatea democratică a răposatului Chavez a avut şi alte „căderi” periodice. Hugo Chavez a început cariera sa publică ca revoluţionar înarmat şi a terminat-o ca lider al unui stat prietenos cu traficanţii de droguri. More…

Finalul lui Traian Băsescu și spargerea balonului speculativ 5

Armadillo

Trebuie adăugat că momentele în care „personalitatea umană acaparează personalitatea politică” au coincis în general cu clipe de mare tensiune politică. Ei bine, de data aceasta, nu mai există justificări. În plus, stupiditatea gestului este mai adâncă decât pare.

Hărțile naționale atârnate de pereții școlilor sunt folosite de aproape 200 de ani pentru a educa tineretul în spiritul național; francezii sunt cei care au inventat această tehnică. În mod particular, formatult de hartă folosit de președinte este cel preferat în școlile copilăriei noastre. Mai exista harta administrativă, care însă era urâtă și arăta diviziunile din sânul nației. Harta geografică frumos colorată, însă, arată unitatea și echilibrul geografic al teritoriului. Este acea hartă în față căreia ne-am făcut cu toții poze în clasa întâi. Dacă este folosită politic, ea strigă următorul text: „românii trebuiesc să stea uniți în teritoriul inalienabil al neamului (alături de naționalitățile conlocuitoare dacă acestea insistă și sunt cuminți)”.

O hartă a Europei ar fi salvat mult din ridicolul situației. Presupun însă că nu s-a găsit una în palat. S-a găsit doar o hartă a României pentru că, deși nu servește la nimic, un nene sau o tanti de la aprovizionare au decis cândva că nu se poate ca președintele să nu aibă o hartă a țării pe care o cârmuiește. Iar nenea sau tanti au acasă poze cu copii lor, făcute chiar în fața respectivei hărți.

Evident, nu contează ce a gândit serviciul aprovizionare. Contează dacă dl. Băsescu s-a adresat direct lor, ne-cerând sau ignorând sfatul consilierilor, care cu siguranță ar fi putut să clarifice simbolistica decorului. More…

Combaterea terorismului reflectată în cinematografie (III) 1

1134604 - Zero Dark Thirty
Academia de Film Americană a decernat pe 24 februarie premiile Oscar, iar pe lista de nominalizați din acest an s-au regăsesc o serie de filme cu subiect politic și istoric: Lincoln, Argo și Zero Dark Thirty. Așa că am decis să scriu o mică serie dedicată modului în care a șaptea artă reflectă fenomenul politic. Am selectat două subiecte interesante, de actualitate și controversate: combaterea terorismului și rolul moderației în politică. Primul articol din serie va fi o analiză comparată și critică asupra reflectării contraterorismului în cultura modernă pornind de la două pelicule: Zero Dark Thirty, care documentează „vânătoare” lui Osama bin Laden de către SUA și The Dancer Upstairs, povestea ficționalizată a prinderii șeflui mișcării revoluționare peruane Sendoro Luminoso, Abimael Guzman. Între două cele două pelicule există multe similutidini, dar și destule diferențe care să permită o abordare comparatistă.

Ambele pelicule prezintă, per total, într-un mod credibil și realist, dar cu multe licențe artistice, metodele prin care guvernele combat terorismul, atât de factură internă, cât și cel global. Atât Zero Dark Thirty cât și The Dancer Upstairs nu se rezumă doar la a prezenta aspectele „tehnice” ale combaterii terorismului ci și implicațiile politice ale acesteia. Abordările prin care terorismul este combătut în The Dancer Upstairs și Zero Dark Thirty sunt specifice amenințărilor pe care trebuie să le neutralizeze. Ele nu sunt interșanjabile, cum ar putea părea la prima vedere, însă privindu-le în profunzime ele oferă o imagine de ansamblu asupra unei activități ce se desfășoară în anonimat și clandestinitate. În The Dancer Upstairs este preferată metoda care respectă cel mai bine supremația legii, în raport cu metodele dure folosite de armată, deoarece are avantajul soluționării pe termen al conflictului politico-social ce a dus la nașterea mișcării lui Prezidente Ezequiel și oferă șansa unui nou început democratic pentru o societate divizată. Metodele descrise în Zero Dark Thirty sunt justificate (mai puțin tortura, a cărei utilitate e scăzută și delegitimează întreg procesul) prin prisma faptului că lupta se poartă la nivel global, scopul este protejarea securității SUA și se desfășoară, în linii mari, în clandestinitate, ambele tabere dând dovadă de lipsă de scrupule în utlizarea forței. Eliminarea lui Osama bin Laden nu pune însă capăt „războiului”, Al Qaeda deși afectată profund de moartea liderului continuând lupta (vezi Somalia, Pakistan, Afganistan, Mali, Yemen și Somalia). More…

Combaterea terorismului reflectată în cinematografie (II) 1

SAS+Assault+on+Iranian+Embassy

Abordarea combaterii terorismului în The Dancer Upstairs și Zero Dark Thirty este diferită, dar diferențele sunt date în principal de natura terorismului și scopurile urmărite de cei care îl combat. Metodele de combatere a terorismului prezentate în ambele pelicule trebuie considerate din prisma faptului că avem de-a face cu opere de ficțiune, adresate publicului larg și prin urmare legătura acestora cu realitatea luptei anti-teroriste nu este atât de directă pe cât s-ar crede. În orice caz nu trebuie subestimat impactul acestor reprezentări, chiar și incomplete, asupra imaginarului public în privința combaterii terorismului. „Cultura populară” afectează însă modul în care combaterea terorismului este percepută de public, atât la nivel național, cât și global.

Modul în care Zero Dark Thirty a reflectat utilizarea și utilitatea torturii a generat cele mai multe controverse în spațiul public american și internațional. Pe de o parte au fost cei care au susținută că pelicula lui Kathryn Bigelow justifică utilizarea torturii în lupta împotriva Al Qaeda, în timp ce alții au susținut că nu face acest lucru, și că în cel mai rău caz pelicula are o atitudine ambiguă față de tortură, ducând în eroare spectatorul. Kathryn Bigelow înseși s-a apărat susținând că tortura a fost una din sursele care au dus la localizarea și eliminarea lui bin Laden. Totuși judecând modul în care tortura este utlilizată de Maya în film pentru găsirea lui bin Laden, se poate trage concluzia că rolul acestei metode în localizarea lui bin Laden este exagerat și lipsit de autenticitate. More…

Dragonii Mării Chinei de Est Răspunde

china_japan_islands_dispute_unlikely_2012-10-29

Disputa teritorială dintre China și Japonia este cel mai urmărit conflict diplomatic din acest moment. Dacă această dispută ar escalada într-o confruntare militară, conflictul ar avea consecințe grave și nebănuite asupra comunității internaționale.

Disputa teritorială dintre China și Japonia nu reprezintă ecoul unui conflict istoric mai vechi, cum am fi tentați să credem la prima vedere. Într-adevăr, de-a lungul istoriei, relația sino-japoneză nu s-a numărat printre cele mai pașnice, apogeul conflictelor bilaterale fiind atins în perioada 1931-1945, când Japonia a ocupat o parte a teritoriului chinez. Însă conflictul asupra insulelor Senkaku / Diaoyu reprezintă un simptom al ascensiunii politice și economice contemporane a Chinei. Beijingul a renunțat la dictonul reformatorului Deng Xiaoping „nu face valuri, ci realizează ceva“, care, tradus în practică, înseamnă o prezență relativ scăzută pe scena politică internațională, concomitent cu dezvoltarea sa economică. Jiang Zemin a amendat oficial acest principiu în 2009, transformându-l în „fii discret, dar realizeză ceva cât mai activ“.

Situația rămâne tensionată, iar în viitorul apropiat nu se întrevede o soluționare diplomatică a crizei, deși negocieri bilaterale sunt purtate pe această temă. Este foarte puțin probabil ca disputa să fie soluționată printr-un proces la Curtea Internațională de Justiției de la Haga – arbitrajul internațional fiind privit de ambele părți ca o soluție ce ar leza prestigiul național. Potențialul de conflict în regiune a crescut semnificativ, dar niciuna dintre părți nu este dispusă să recurgă la forță – în afara provocărilor și violenței simbolice. More…

Combaterea terorismului reflectată în cinematografie (I) 2

099_SAS
Academia de Film Americană a decernat pe 24 februarie premiile Oscar, iar pe lista de nominalizați din acest an s-au regăsesc o serie de filme cu subiect politic și istoric: Lincoln, Argo și Zero Dark Thirty. Așa că am decis să scriu o mică serie dedicată modului în care a șaptea artă reflectă fenomenul politic. Am selectat două subiecte interesante, de actualitate și controversate: combaterea terorismului și rolul moderației în politică. Primul articol din serie va fi o analiză comparată și critică asupra reflectării contraterorismului în cultura modernă pornind de la două pelicule: Zero Dark Thirty, care documentează „vânătoare” lui Osama bin Laden de către SUA și The Dancer Upstairs, povestea ficționalizată a prinderii șeflui mișcării revoluționare peruane Sendoro Luminoso, Abimael Guzman. Între două cele două pelicule există multe similutidini, dar și destule diferențe care să permită o abordare comparatistă.

Ambele pelicule prezintă, per total, într-un mod credibil și realist, dar cu multe licențe artistice, metodele prin care guvernele combat terorismul, atât de factură internă, cât și cel global. Atât Zero Dark Thirty cât și The Dancer Upstairs nu se rezumă doar la a prezenta aspectele „tehnice” ale combaterii terorismului ci și implicațiile politice ale acesteia. Abordările prin care terorismul este combătut în The Dancer Upstairs și Zero Dark Thirty sunt specifice amenințărilor pe care trebuie să le neutralizeze. Ele nu sunt interșanjabile, cum ar putea părea la prima vedere, însă privindu-le în profunzime ele oferă o imagine de ansamblu asupra unei activități ce se desfășoară în anonimat și clandestinitate. În The Dancer Upstairs este preferată metoda care respectă cel mai bine supremația legii, în raport cu metodele dure folosite de armată, deoarece are avantajul soluționării pe termen al conflictului politico-social ce a dus la nașterea mișcării lui Prezidente Ezequiel și oferă șansa unui nou început democratic pentru o societate divizată. More…

Principi şi baroni în congresele partidelor româneşti 1

King_Charlemagne_receiving_the_Oath_of_Fidelity_and_Homage_from_one_of_his_great_Feudatories_or_High_Barons

Cazul PSD este cel mai simplu, întrucât acest partid nu are congres. Astfel problema principilor şi a baronilor este sinonimă problema controlului pe care Victor Ponta îl are în partid, temă despre care am mai scris.

În cazul PNL situaţia este mai complicată. Unele gesturi ale lui Crin Antonescu îl pun pe acesta în tabăra principilor, altele în a baronilor. Ca natură a puterii, dl Antonescu rămâne un principe; poziţia sa se bazează pe popularitatea naţională şi pe abilitatea de a fi construi un proiect politic (din nou) naţional. Pentru a explica ezitările sale merită să insistăm că, deşi problemele principilor în partidele proprii pot fi asemănătoare, ei nu sunt deloc obligaţi să se alieze în toate lucrurile. În cazul de faţă, puterea în partid este consolidată. Dl. Antonescu, astăzi, este PNL. Ori, uităm adesea că PNL este în fapt un UDMR românesc. Altfel spus, îşi securizează electoratul printr-un discurs bazat pe principii dar, în acelaşi timp, fiind un partid junior în majoritatea parlamentelor, manifestă o extremă flexibilitate şi abilitate de negociere. Deocamdată, deci, dl. Antonescu a ales o poziţionare care maximizează interesele PNL şi nu ale castei principilor. Astfel, PNL/ Antonescu vor fi în continuare loiali USL în anumite privinţe în timp ce în altele vor avea propria lor părere. Cum menţinerea lui Crin Antonescu ca prezidenţiabil depinde de onorarea unor promisiuni, presupun că partidul se va comporta parolist faţă de ideile forţă ale USL şi creativ faţă de ce nu este inclus în punctele fundamentale ale Uniunii.

Cazul PDL este mai puţin complicat decât pare, căci marile tabere sunt de natură baronială. Despre Vasile Blaga nu are sens să insist, aici avem consens. În cazul Elena Udrea, care dă loialitate către şi primeşte loialitate dinspre principele Băsescu, merită insistat puţin. Dna Udrea are cu siguranţă calităţile unui politician care ar fi putut combate la nivel naţional. More…

Mirel Axinte şi Vocea Rusiei au căzut de acord: PDL este în continuare centrul politicii 7

Ieri un amic îmi propunea o teorie revoluţionară a scenei politice româneşti. Conform acesteia, toate poziţionările de pe scena politică se fac în vederea alegerilor prezidenţiale, iar în spatele aparenţelor se formează treptat două tabere. Iar aceste tabere ar fi grupate (nu glumesc) în funcţie de poziţia faţă de congresul PDL

Această poziţie, cu minime nuanţe am găsit-o apoi astăzi exprimată de surse pe care de obicei nu le văd punându-se de acord.

În modesta mea părere aceşti oameni nu înţeleg corect naraţiunea politică a ultimului an. În primăvară vară s-au confruntat cei cu sprijin popular (USL) cu cei care aveau sprijinul statului (PDL-Băsescu). PDL a cedat prima rundă şi astfel Victor Ponta a ajuns prim-ministru. A doua rundă a fost o remiză: Traian Băsescu a rămas preşedinte dar USL nu a fost penalizată electoral. More…

Dosarul nuclear nord-corean în perspectivă Răspunde

North Korea Rocket Launch

Comportamentul nuclear al Phenianului rămâne o combinaţie între teama tradiţională de o invazie externă şi elemente care ţin de succesiunea dinastică de anul trecut.

Într-un scenariu ce a devenit rutină din 2006 până astăzi, Coreea de Nord a mai testat o armă atomică. Înaintea testului, Phenianul a făcut mai multe declarații acide împotriva vecinului din sud și a Statelor Unite, iar autoritățile comuniste au instituit starea de urgență. La scurt timp, Statele Unite și Coreea de Sud au anunțat că au detectat pregătiri pentru un posibil test nuclear. La 12 februarie, chiar în ajunul discursului privind starea națiunii al președintelui Barack Obama, inevitabilul s-a produs – Coreea de Nord a detonat un nou dispozitiv nuclear.

Noua criză nucleară capătă sens şi din perspectiva succesiunii dinastice, fiind o modalitate de legitimare internă a lui Kim Jong-un. More…