Closure între români şi unguri 13

tree_map_export_hun_rou_show_2010

În ultimii ai am tratat conflictul româno-maghiar ca pe o glumă. După convieţuirea politică între UDMR şi restul partidelor, după afilierea la NATO şi UE cine cu cine şi pentru ce se mai poate lupta. Desigur, animozitatea verbală şi paranoia persistă în anumite zone (în special Ardeal şi Bucureşti). Dar conflictele semănau din ce în ce mai mult cu războiul dus de japonezi solitari pe insule pierdute din ocean, mult după ce adevăratul război se terminase.

Ceea ce declanşează acest articol este o serie de discuţii cu amici care reiau integral temele paranoiei xenofobe anti-maghiare. Problema este că oamenii nu sunt xenofobi. Ei nu doresc că maghiarii să plătească într-un fel şi nici nu să răstoarne neapărat statu-quo-ul înspre o epocă în care românii erau mai puternici. În schimb doresc garanţii. Simt că „noi” am făcut o sumă de paşi iar „ei” nu au oferit aproape nimica la schimb. Au o teamă surdă că maghiarii păstrează o rezervă de agresivitate care abia aşteaptă să izbucnească. Presupun că în rândul populaţiei maghiare reciproca e valabilă.

Dacă stăm bine să ne gândim, progresele în relaţiile româno-maghiare au fost mereu incrementale şi cumva discrete. Nu în sensul că ar fi fost ascunse. Dar nici nu ne-au fost vândute ca „momente istorice de reconciliere”. More…

Urgenţa perpetuă 2

575021_420483771322863_1142094968_n

Acum nişte săptămâni am luat decizia să răresc relaţiile cu Ovidiu. El m-a descris (în cuvinte mai complicate) ca un politruc USL. Eu l-am diagnosticat (în mintea mea) cu sindromul tristeţii post-băsesciene persistente. Pe aceste baze, vă daţi seama, dialogul ulterior s-a redus dramatic.

Voi lua însă o pauză pentru a discuta puţin pornind de la articolul său despre republica uselistă. Comentând despre documentele programatice ale USL (mai precis absenţa lor), Ovidiu ajunge să facă o descriere succintă a luării deciziilor de reformă în epoca Băsescu-Boc. Aş schematiza-o astfel:

1 – O serie de specialişti construiesc o comisie la Cotroceni şi, în mod relativ transparent, propun nişte soluţii.

2 – Traian Băsescu reţine din aceste soluţii fix ce îl interesează pe el. Pentru că poate.

3 – Guvernul Boc, în mod tipic prin asumarea răspunderii, face să se întâmple ce s-a decis la punctul 2.

Nu am urmărit foarte atent tribulaţiile comisiilor prezidenţiale, dar descrierea pare corectă. Este mai greu, deocamdată să facem o schemă a deciziilor USL, dar o să propun cu titlu provizoriu următoarea:

0 – responsabili USL (dar nu cei cu autoritatea ultimă) lansează o serie de propuneri ca baloane de încercare; societatea civilă se repede asupra lor să le desfiinţeze.

1 – folosind informaţia de la punctul 1 nişte specialişti merg la (liderii) USL şi, în mod cu totul ne-transparent, propun nişte soluţii.

2 – USL reţin din aceste soluţii fix ce îi interesează. Pentru că pot.

3 – Parlamentul face să se întâmple cele reţinute la punctul doi (supermajoritate)

Ovidiu compară punctul 1 din „procedura” PDL cu punctul 0 din „procedura” USL.

Argumentele sale sunt un caz destul de tipic de gândire Big Design Up Front (1, 2) contaminat cu bunele practici ale Uniunii Europene. More…

7 grafice animate cu Hugo Chavez 3

Hugo-Chavez

Am citit cu sentimente amestecate articolul 50 de adevăruri despre Hugo Chávez şi revoluţia bolivariană din Critic Atac. Deşi de regulă nu sunt de acord cu autorii care publică acolo, am apreciat întotdeauna că iau mai în serios metodologia ştiinţelor sociale decât alte surse online. De data asta, însă, ni se prezintă un melanj de date scoase din context, mizând poate pe faptul că publicul românesc nu are acces la informaţii neutre şi credibile.

Dezvoltând articolul meu pe această temă de acum câteva zile, am căutat să obţin mai multe informaţii statistice despre „revoluţia bolivariană”. Ca şi data trecută, am folosit Gapminder (creat de un statistician din Suedia, sa fim bine înţeleşi). Ca şi data trecută am comparat cu Brazilia şi Peru.

Din punct de vedere economic, revoluţia bolivariană în Venezuela înseamnă eşecul de a transforma creşterea preţului petrolului în creştere economică. Astfel, programele sociale nu au putut fi finanţate decât din impozite, confiscări şi taxe. Acestea au dus la o egalizare a societăţii venezuelene; dar să nu uităm că deja în 1999 Venezuela era una dintre cele mai egalitare societăţi din America Latină.

Nici unul dintre indicatorii analizaţi de mine nu s-a îmbunătăţit spectaculos în timpul lui Hugo Chavez. Desigur, asta nu înseamnă că nu au existat îmbunătăţiri în alte domenii despre care nu am serii de date. Totuşi, un lucru este sigur: aceste îmbunătăţiri nu au dus la o creştere accentuată a speranţei de viaţă. Orice efect în această direcţie pare să fi fost neutralizat de eşecuri sau limitări în alte domenii, precum controlul criminalităţii sau cheltuielile cu sănătatea.

Poate că nu este corect să spunem că celelalte ţări studiate au performat mai bine decât Venezuela. În fapt, ele doar au recuperat decalaje, beneficiind, dacă doriţi, de avantajul înapoierii. Altfel spus, Peru şi Brazilia au micşorat înapoierea relativă faţă Venezuela în timp ce aceasta nu a făcut un „salt înainte”, în ciuda oportunităţilor oferite de petrol. More…

Ce putem aștepta de la noul papă? 4

signs

O mare parte din neînțelegerile privind limitele puterii unui papă țin de o gândire laică privind doctrina Bisericii (a oricărei biserici). Observând că biserica s-a răzgândit și nu mai susține, spre exemplu, că pământul este plat, observatorii puțin avizați presupun că se poate răzgândi și în alte privințe. Mai precis în orice privință. Pe de altă parte persoanele pioase (și uneori lipsite de arta comunicării) susțin că nu există răzgândire, Biserica fiind lucrarea lui Dumnezeu pe pământ. Unde este adevărul? În fapt Biserica administrează trei forme de informație.

Revelația Duhului (Spiritului) Sfânt este coloana vertebrală a credinței. Indiferent de sursă (Biblia, Tradiția), ea tinde să fiee codificată în acte ale conciliilor (sinoadelor) ecumenice. Dar pot fi teoretic exprimată în proclamații ale Papei făcute ex cathedra sau în consensul credincioșilor. Fiind comunicată prin Sfântul Duh, revelația este infailibilă și neschimbătoare. Singurele sa slăbiciune poate veni din imperfecțiunea și evoluția limbajului. Spre exemplu, doctrina filioque este prezentată de Biserica Catolică ca fiind o clarificare a Simbolului Credinței de la Niceea. Versiunea catolică latină a Crezului conține filoque, versiunea greacă catolică nu.

„Expertiza” spirituală. Să presupunem că credincioșii au niște întrebări particulare iar Duhul nu oferă răspunsuri. În general vorbind, Dumnezeu nu poate fi tras la răspundere dacă face sau nu face lucruri, iar imperfecțiunea oamenilor ca „vase ale duhului” este cunoscută. Asta nu înseamnă că Biserica rămâne tăcută. În activitatea sa pastorală, ea este obligată să îndrume credincioșii pentru a alege între bine și rău. Asemenea îndrumări pot fi date la diverse nivele de la episcop în sus și, nefiind incluse între adevărurile de credință, nu sunt obligatorii decât pentru cei cărora le sunt adresate. Strict juridic vorbind, o pastorală a unui episcop nu este obligatorie în eparhiile vecine, iar actele unui papă pot fi re-gândite de următorul. More…

Ce așteptări am de la guvernarea USL? 2

733786_4484684311719_952097648_n

În măsura în care discursul ideologic contează, trebuie să ținem cont la punctul opt că stânga modernă nu urmărește naționalizarea mijloacelor de producție, ci reglementarea activității private și livrarea de servicii sociale. Astfel, un discurs de stâng justifică o administrație stufoasă și nu neapărat producție economică de stat.

Astfel, „stânga” poate fi mai potrivită să facă privatizări în timp ce „dreapta” este mai potrivită să restructureze administrația.

Pentru aceia dintre dumneavoastră care au citit multă ideologie (serii de propoziții universale și insensibile cultural) afirmația de mai sus ar putea părea bizară. Dar ea se verifică faptic. Guvernarea Năstase a privatizat, printre altele, SIDEX. Adică 10% din valoarea contabilă a economiei românești și 1-2 % din PIBul României de azi. Pe timpul guvernărilor Tăriceanu și Boc privatizările au stagnat. Guvernul Tăriceanu a blocat creșterea salariilor profesorilor, iar guvernul Boc a aplicat celebra reducere de 25% din salariile bugetarilor.

Pe vremea guvernării Boc am așteptat ca, în loc să taie egal cu 25%, Guvernul să aplice Legea salarizării unitare. Și, în loc să piardă funcționari prin metode „naturale”, să restructureze aparatul de stat în funcție de nevoi. Astfel, am fi avut o reformă reală, pe care guvernele ulterioare nu ar fi putut-o anula cu ușurință. More…

Să măsurăm „miracolul” lui Chavez 3

Hugo-Chavez_2440367b

Am descoperit cu surprindere ca în România Hugo Chavez are admiratori. M-aş fi aşteptat ca pentru români, ca nişte post-comunişti ce suntem, să fie relativ uşor să vedem dincolo de valul de entuziasm şi de propagandă paternalistă.

Argumentele fanilor ţin de două aspecte. Pe de o parte, în toate mandatele sale, Hugo Chavez ar fi fost ales democratic. Aici argumentul duce imediat în calitatea democratică a campaniei electorale. Admiratorii arată că există posturi TV critice. Ar fi interesant de văzut în ce măsură ele au semnal în zona rurală. Criticii arată spre anumite manifestări agresive la adresa presei de opoziţie şi insistă că în 2010 partidul lui Chavez a câştigat o majoritate de mandate fără să câştige votul popular.

Dincolo de aspectul strict electoral, calitatea democratică a răposatului Chavez a avut şi alte „căderi” periodice. Hugo Chavez a început cariera sa publică ca revoluţionar înarmat şi a terminat-o ca lider al unui stat prietenos cu traficanţii de droguri. More…

Finalul lui Traian Băsescu și spargerea balonului speculativ 5

Armadillo

Trebuie adăugat că momentele în care „personalitatea umană acaparează personalitatea politică” au coincis în general cu clipe de mare tensiune politică. Ei bine, de data aceasta, nu mai există justificări. În plus, stupiditatea gestului este mai adâncă decât pare.

Hărțile naționale atârnate de pereții școlilor sunt folosite de aproape 200 de ani pentru a educa tineretul în spiritul național; francezii sunt cei care au inventat această tehnică. În mod particular, formatult de hartă folosit de președinte este cel preferat în școlile copilăriei noastre. Mai exista harta administrativă, care însă era urâtă și arăta diviziunile din sânul nației. Harta geografică frumos colorată, însă, arată unitatea și echilibrul geografic al teritoriului. Este acea hartă în față căreia ne-am făcut cu toții poze în clasa întâi. Dacă este folosită politic, ea strigă următorul text: „românii trebuiesc să stea uniți în teritoriul inalienabil al neamului (alături de naționalitățile conlocuitoare dacă acestea insistă și sunt cuminți)”.

O hartă a Europei ar fi salvat mult din ridicolul situației. Presupun însă că nu s-a găsit una în palat. S-a găsit doar o hartă a României pentru că, deși nu servește la nimic, un nene sau o tanti de la aprovizionare au decis cândva că nu se poate ca președintele să nu aibă o hartă a țării pe care o cârmuiește. Iar nenea sau tanti au acasă poze cu copii lor, făcute chiar în fața respectivei hărți.

Evident, nu contează ce a gândit serviciul aprovizionare. Contează dacă dl. Băsescu s-a adresat direct lor, ne-cerând sau ignorând sfatul consilierilor, care cu siguranță ar fi putut să clarifice simbolistica decorului. More…

Combaterea terorismului reflectată în cinematografie (III) 1

1134604 - Zero Dark Thirty
Academia de Film Americană a decernat pe 24 februarie premiile Oscar, iar pe lista de nominalizați din acest an s-au regăsesc o serie de filme cu subiect politic și istoric: Lincoln, Argo și Zero Dark Thirty. Așa că am decis să scriu o mică serie dedicată modului în care a șaptea artă reflectă fenomenul politic. Am selectat două subiecte interesante, de actualitate și controversate: combaterea terorismului și rolul moderației în politică. Primul articol din serie va fi o analiză comparată și critică asupra reflectării contraterorismului în cultura modernă pornind de la două pelicule: Zero Dark Thirty, care documentează „vânătoare” lui Osama bin Laden de către SUA și The Dancer Upstairs, povestea ficționalizată a prinderii șeflui mișcării revoluționare peruane Sendoro Luminoso, Abimael Guzman. Între două cele două pelicule există multe similutidini, dar și destule diferențe care să permită o abordare comparatistă.

Ambele pelicule prezintă, per total, într-un mod credibil și realist, dar cu multe licențe artistice, metodele prin care guvernele combat terorismul, atât de factură internă, cât și cel global. Atât Zero Dark Thirty cât și The Dancer Upstairs nu se rezumă doar la a prezenta aspectele „tehnice” ale combaterii terorismului ci și implicațiile politice ale acesteia. Abordările prin care terorismul este combătut în The Dancer Upstairs și Zero Dark Thirty sunt specifice amenințărilor pe care trebuie să le neutralizeze. Ele nu sunt interșanjabile, cum ar putea părea la prima vedere, însă privindu-le în profunzime ele oferă o imagine de ansamblu asupra unei activități ce se desfășoară în anonimat și clandestinitate. În The Dancer Upstairs este preferată metoda care respectă cel mai bine supremația legii, în raport cu metodele dure folosite de armată, deoarece are avantajul soluționării pe termen al conflictului politico-social ce a dus la nașterea mișcării lui Prezidente Ezequiel și oferă șansa unui nou început democratic pentru o societate divizată. Metodele descrise în Zero Dark Thirty sunt justificate (mai puțin tortura, a cărei utilitate e scăzută și delegitimează întreg procesul) prin prisma faptului că lupta se poartă la nivel global, scopul este protejarea securității SUA și se desfășoară, în linii mari, în clandestinitate, ambele tabere dând dovadă de lipsă de scrupule în utlizarea forței. Eliminarea lui Osama bin Laden nu pune însă capăt „războiului”, Al Qaeda deși afectată profund de moartea liderului continuând lupta (vezi Somalia, Pakistan, Afganistan, Mali, Yemen și Somalia). More…

Combaterea terorismului reflectată în cinematografie (II) 1

SAS+Assault+on+Iranian+Embassy

Abordarea combaterii terorismului în The Dancer Upstairs și Zero Dark Thirty este diferită, dar diferențele sunt date în principal de natura terorismului și scopurile urmărite de cei care îl combat. Metodele de combatere a terorismului prezentate în ambele pelicule trebuie considerate din prisma faptului că avem de-a face cu opere de ficțiune, adresate publicului larg și prin urmare legătura acestora cu realitatea luptei anti-teroriste nu este atât de directă pe cât s-ar crede. În orice caz nu trebuie subestimat impactul acestor reprezentări, chiar și incomplete, asupra imaginarului public în privința combaterii terorismului. „Cultura populară” afectează însă modul în care combaterea terorismului este percepută de public, atât la nivel național, cât și global.

Modul în care Zero Dark Thirty a reflectat utilizarea și utilitatea torturii a generat cele mai multe controverse în spațiul public american și internațional. Pe de o parte au fost cei care au susținută că pelicula lui Kathryn Bigelow justifică utilizarea torturii în lupta împotriva Al Qaeda, în timp ce alții au susținut că nu face acest lucru, și că în cel mai rău caz pelicula are o atitudine ambiguă față de tortură, ducând în eroare spectatorul. Kathryn Bigelow înseși s-a apărat susținând că tortura a fost una din sursele care au dus la localizarea și eliminarea lui bin Laden. Totuși judecând modul în care tortura este utlilizată de Maya în film pentru găsirea lui bin Laden, se poate trage concluzia că rolul acestei metode în localizarea lui bin Laden este exagerat și lipsit de autenticitate. More…

Dragonii Mării Chinei de Est Răspunde

china_japan_islands_dispute_unlikely_2012-10-29

Disputa teritorială dintre China și Japonia este cel mai urmărit conflict diplomatic din acest moment. Dacă această dispută ar escalada într-o confruntare militară, conflictul ar avea consecințe grave și nebănuite asupra comunității internaționale.

Disputa teritorială dintre China și Japonia nu reprezintă ecoul unui conflict istoric mai vechi, cum am fi tentați să credem la prima vedere. Într-adevăr, de-a lungul istoriei, relația sino-japoneză nu s-a numărat printre cele mai pașnice, apogeul conflictelor bilaterale fiind atins în perioada 1931-1945, când Japonia a ocupat o parte a teritoriului chinez. Însă conflictul asupra insulelor Senkaku / Diaoyu reprezintă un simptom al ascensiunii politice și economice contemporane a Chinei. Beijingul a renunțat la dictonul reformatorului Deng Xiaoping „nu face valuri, ci realizează ceva“, care, tradus în practică, înseamnă o prezență relativ scăzută pe scena politică internațională, concomitent cu dezvoltarea sa economică. Jiang Zemin a amendat oficial acest principiu în 2009, transformându-l în „fii discret, dar realizeză ceva cât mai activ“.

Situația rămâne tensionată, iar în viitorul apropiat nu se întrevede o soluționare diplomatică a crizei, deși negocieri bilaterale sunt purtate pe această temă. Este foarte puțin probabil ca disputa să fie soluționată printr-un proces la Curtea Internațională de Justiției de la Haga – arbitrajul internațional fiind privit de ambele părți ca o soluție ce ar leza prestigiul național. Potențialul de conflict în regiune a crescut semnificativ, dar niciuna dintre părți nu este dispusă să recurgă la forță – în afara provocărilor și violenței simbolice. More…

Pentagonul şi cura de slăbire forţată Răspunde

sequestration-step-off

În ianuarie 2012, Pentagonul îşi anunţa noua strategie de apărare. În acel context s-a discutat şi despre implicaţiile acesteia faţă de Europa. Se punea problema reducerii prezenţei forţelor americane desfăşurate permanent pe continent. În cele din urmă, mediul de securitate nu mai putea fi evaluat prin optica exclusivistă a Războiului Rece. Era nevoie de o ajustare. „Lumea s-a schimbat, ameninţările secolului XXI sunt diferite, necesită noi tehnologii, dar şi noi formule operaţionale. Ideea de ansamblu este că nu mai suntem preocupaţi de o Uniune Sovietică ameninţând să invadeze Pasul Fulda şi de cantităţile masive de trupe de care ai nevoie ca să răspunzi unui potenţial atac“, ne-a spus Janine Davidson, un fost înalt oficial din Pentagon implicat în dezvoltarea strategiei din ianuarie 2012.

Dimpotrivă, filosofia descurajării regionale punea acum preţ pe altceva: pe viteză, mobilitate, flexibilitate şi mult mai puţin pe cantitate. De aici accentul pe o prezenţă cât mai suplă însemnând consolidarea capacităţilor navale, aeriene şi antibalistice pe care SUA le-au plusat în ultimul timp în Europa. Pe scurt, vorbim de un tip de amprentă geografică sensibil diferită de cea din timpul Războiului Rece.

Problema de fond a sechestrului rămâne faptul că nu este ghidat de o strategie (nu există o legătură ombilicală între obiective şi resurse). Grupurile de lobby vor fi esenţiale în bătăliile şi campaniile de uzură care vor urma. În cele din urmă, un lucru este cert. Vremea cheltuielilor discreţionare, a cecului în alb pentru apărare a luat sfârşit. Iar asta înseamnă că Pentagonul trebuie să se obişnuiască să funcţioneze în marja unor constrângeri bugetare tot mai stricte. Dar mai puţini bani înseamnă să tolerezi şi mai multe riscuri în politicile de apărare. Sau să externalizezi o parte dintre responsabilităţile de până acum către aliaţi. More…

Combaterea terorismului reflectată în cinematografie (I) 2

099_SAS
Academia de Film Americană a decernat pe 24 februarie premiile Oscar, iar pe lista de nominalizați din acest an s-au regăsesc o serie de filme cu subiect politic și istoric: Lincoln, Argo și Zero Dark Thirty. Așa că am decis să scriu o mică serie dedicată modului în care a șaptea artă reflectă fenomenul politic. Am selectat două subiecte interesante, de actualitate și controversate: combaterea terorismului și rolul moderației în politică. Primul articol din serie va fi o analiză comparată și critică asupra reflectării contraterorismului în cultura modernă pornind de la două pelicule: Zero Dark Thirty, care documentează „vânătoare” lui Osama bin Laden de către SUA și The Dancer Upstairs, povestea ficționalizată a prinderii șeflui mișcării revoluționare peruane Sendoro Luminoso, Abimael Guzman. Între două cele două pelicule există multe similutidini, dar și destule diferențe care să permită o abordare comparatistă.

Ambele pelicule prezintă, per total, într-un mod credibil și realist, dar cu multe licențe artistice, metodele prin care guvernele combat terorismul, atât de factură internă, cât și cel global. Atât Zero Dark Thirty cât și The Dancer Upstairs nu se rezumă doar la a prezenta aspectele „tehnice” ale combaterii terorismului ci și implicațiile politice ale acesteia. Abordările prin care terorismul este combătut în The Dancer Upstairs și Zero Dark Thirty sunt specifice amenințărilor pe care trebuie să le neutralizeze. Ele nu sunt interșanjabile, cum ar putea părea la prima vedere, însă privindu-le în profunzime ele oferă o imagine de ansamblu asupra unei activități ce se desfășoară în anonimat și clandestinitate. În The Dancer Upstairs este preferată metoda care respectă cel mai bine supremația legii, în raport cu metodele dure folosite de armată, deoarece are avantajul soluționării pe termen al conflictului politico-social ce a dus la nașterea mișcării lui Prezidente Ezequiel și oferă șansa unui nou început democratic pentru o societate divizată. More…