Sunnylands: Summit-ul pașilor mici Răspunde

_68063068_68063056

Între 7 și 8 iunie la Sunnylands în California a avut loc întâlnirea la nivel înalt între președintele american Barack Obama și președintele chinez Xi Jinping. Această întîlnire este prima între cei doi președinți, fiind de asemenea și primul summit sino-american de la venirea la putere la Beijing la sfârșitul anului trecut a unei noi generații de lideri chinezi, Xi Jinping și Li Keqiang.

Summit-ul a avut loc în contextul sporirii tensiunilor din cadrul relației bilaterale sino-americane și a avut rolul sporirii încrederii între cele două și a facilitării dialogului strategic între Washington și Beijing. Temele care au tensionat relația bilaterală în ultima perioadă de timp au fost problema spionajului și a atacurilor cibernetice, pivotul asiatic al SUA perceput de Beijing ca o măsură ostilă, orientată spre împiedicarea ascensiunii Chinei, disputele teritoriale din Marea Chinei de Sud dintre China și vecinii săi, aliați ai SUA și disputele comerciale dintre cele două state.

În ciuda agendei bilaterale încărcate rezultatele summit-ului din California au fost relativ modeste. S-a încheiat un acord bilateral în domeniul protejării mediului și cei doi președinți au căzut de acord să coopereze strâns pe tema dosarului nuclear nord-coreean, având în vedere tensiunile din ultimii doi ani dintre cele două Corei și „progresele” realizate de Pyongyang în dezvoltarea arsenalului său nuclear.

Beijingul este îngrijorat de sporirea tensiunilor din peninsula Coreeană și încearcă să-și țină sub control aliatul din nord. Înaintea summit-ului de la Sunnylands, China a cerut Coreei de Nord să înceapă negocieri cu vecinul din sud pentru detensionarea situației. Există o preocupare serioasă a Beijingului în raport cu pericolul proliferării nucleare în vecinătatea sa. More…

De ce Traian Băsescu nu poate fi primul ministru al lui Victor Ponta (II) 4

tumblr_ltmg4zQhP61qeegbeo1_500

Abandonarea lui Crin Antonescu de către Victor Ponta sau vice-versa ar avea aparenţa unei trădări, în care cel ce pleacă este etichetat ca vinovat de eşecul USL. Am văzut în articolul anterior că asemenea aparenţe costă, electoral vorbind. În acest articol ne vom uita cine şi când schimbă alianţe. Folosesc un termen mai neutru în mod intenţionat, pentru a introduce în discuţie UDMR. Ca partid al unei minorităţi, acesta îşi asumă deschis flexibilitatea, iar mutările sale nu sunt văzute ca trădare de către proprii alegători.

Să presupunem că tocmai au existat alegeri. Primii care ar putea să schimbe alianţa sunt partidele cele mai mici. UDMR în 2000 şi de atunci încolo, PC în 2004, UNPR în 2009. Mişcarea lor se face de obicei odată cu formarea guvernului. S-a discutat mult despre influenţa lor disproporţionată în sistemul politic, dar poate că unul din motivele pentru care sunt contactaţi primii este că preţul lor este accesibil.

Apoi, la mijlocul guvernării, urmează partidele/facţiunile medii. Acestea sunt parteneri juniori într-o coaliţie care nu îi satisface. Astfel au fost facţiunea Roman, PNL în primul CDR, PNL şi PDL în guvernul Ciorbea, PNL în guvernul D.A. (dată fiind popularitatea preşedintelui). De regulă (cazul Roman fiind excepţia), aceste mişcări însoţesc o remaniere guvernamentală. More…

De ce Traian Băsescu nu poate fi primul ministru al lui Victor Ponta (I) 3

În octombrie 1991, după căderea Guvernului Roman, PNL participă la guvernarea Theodor Stolojan, pe atunci sprijinit de FSN. În aprilie 1992 PNL părăsește CDR. În septembrie 1992, la alegerile locale, opinia publică va fi șocată să afle că PNL a căzut sub pragul electoral, ne-reușind astfel să intre în Parlament. Este lecția fundamentală a trădării în politica românească. Morala pe care au reținut-o partidele nu este atât că ar fi rău să trădezi, ci că are și trădarea dichisul ei. Memoria colectivă nu este foarte lungă, dar este; de aceea o trădare de succes trebuie să gestioneze corect această problemă.

În martie 1992 Petre Roman rupe FSN în două, câștigând alegerile interne cu moțiunea „Viitorul azi”. Pe termen scurt, Petre Roman candidează sub numele consacrat FSN. Dealtfel partidul are un re-branding foarte lent și ca la carte: FSN -> FSN (PD) -> PD (FSN) -> PD. Astfel se înceracă menținerea iluziei continuității. (Aceeași strategie va fi folosită mai târziu de PDL care păstrează culoarea portocaliu.) În 1995 Petre Roman susține nevoia unei alianțe ne-electorale largi; în 1996 partidul candidează separat. Abia după turul doi al prezidențialelor, când Petre Roman îl susține pe Emil Constantinescu, putem considera definitivă ruptura între dl. Roman și electoratul iliescian.

Între 1996 și 2000 PD se apropie de PNL, împreună cu care formează o alianță informală care suge din vlaga politică a PNȚ-CD, cu largul și involuntarul concurs al elitelor țărăniste. Problema de imagine o are acum PNL, care are nevoie să gestioneze ruperea de partidul care l-a ajutat să se re-întoarcă în Parlament. Din fericire pentru PNL, până când să se anunțe ruptura, PNȚ-CD este deja serios compromis. De aceea electoratul vechiului CDR este poate mai iertător. Oricum, nu există în 2000 o alianță pre-electorală între PD și PNL; cele două partide candidează – și supraviețuiesc – separat. More…

Obama şi semnificaţiile noii sale echipe de politică externă Răspunde

374011039

Prin nominalizarea lui Susan Rice şi a Samanthei Power, preşedintele american modifică balanţa de putere în interiorul echipei de siguranţă naţională.

În plin asalt împotriva Administraţiei sale, preşedintele Obama a surprins prin anunţul făcut săptămâna trecută privind nominalizarea în poziţii cheie a două veterane ale doctrinei intervenţiei umanitare: Susan Rice (pentru postul de consilier pe probleme de securitate naţională) şi Samantha Power (în poziţia de ambasador la ONU).

Simplificând lucrurile, până la un punct, atât Susan Rice, cât şi Samantha Power au experienţe formative similare. Privesc lumea prin aceeaşi lentilă. Ambele s-au format sub presiunea eşecurilor comunităţii internaţionale de a preveni masacrele anilor ‘90 din Ruanda sau Bosnia (Srebrenica). Prima ca parte a establishmentului, din interiorul Administraţiei Clinton, cealaltă ca jurnalistă laureată a Premiului Pulitzer. Mai mult, atât Rice, cât şi Power sunt adeptele doctrinei intervenţiei umanitare care presupune o redefinire a suveranităţii tradiţionale westfaliene: nu doar ca drept, cât mai ales ca responsabilitate a statului de a-şi proteja cetăţenii în faţa crimelor împotriva umanităţii şi a genocidului. Atunci când statul eşuează în această responsabilitate primară, este datoria comunităţii internaţionale să intervină. Putem puncta astfel o schimbare de generaţii. Rice şi Power contrastează profund cu şefii de la Departamentul de Stat şi Pentagon. Aceştia din urmă s-au format în umbra Vietnamului, nu a Balcanilor. Este un clivaj profund. More…

Eşti ceea ce IMEI. Despre supravegherea electronică Răspunde

Mashable-NSA-Comic

În timp între algoritm şi cluster poate apărea o intimitate precum vedem în cărţi sau filme că ar fi între torţionari şi victimele lor. Algoritmul ţi-ar putea spune ce cărţi să cumperi, ce muzică să asculţi sau dacă partenerul de viaţă te înşală. Cu un pic de efort, ar putea fi programat şi să îţi calculeze şansele de a divorţa în următorii cinci ani. Totul punând cap la cap semnale.

Guvernele, însă, au alte priorităţi. Ele caută semnale că ai face ceva rău. De exemplu dacă primeşti telefoane de la IMEI-uri de unică folosinţă. Apoi, probabil, desenează o reţea de relaţii. La început reţeaua este doar o serie de linii. Apoi se pot deduce comportamente. De exemplu, clusterul t83465hg îşi modifică traseul zilnic dacă este sunat de fh985th90f şi manifestă comportament nervos (se învârte prin cameră) înainte să fie vizitat de vfdjs9hf4375ty.

Toate aceste fapte, o descriere a societăţii până la urmă, sunt deduse fără intervenţie umană, ceea ce este nu doar ieftin ci şi elegant din punct de vedere legal. Statul poate spune, fără să mintă, că nici un agent al său nu priveşte în intimitatea cetăţenilor fără mandat. Doar când algoritmii sugerează puternic existenţa unor riscuri sau când apar probe coroborate se trece la urmărirea umană. Într-un sens, monitorizarea anonimizată ar părea compromisul ideal între libertate şi securitate. Doar că…

Doar că datele nu prea se şterg şi, de aici, apar riscuri suplimentare. De exemplu, următorul whistleblower ar putea să divulge date care să poată fi legate de persoane private. Sau guvernul poate decide cu intenţie să le folosească în alt fel. Dacă un Obama, un Băsescu sau un Erdogan întreabă câţi dintr-o lista de posesori de telefoane mobile urmăresc situri porno s-ar putea ca serviciile să se supună şi să afle. More…

Unde s-a dus Piaţa Universităţii când s-a dus? Răspuns lui Cătălin Prisăcariu 2

surferi.jpg
În cazul grupurilor din Piaţă, lucrurile sunt mai complicate. Poţi să militezi furibund, spre exemplu, pentru transparenţă în administraţie, dar să te lase rece gazele de şist sau întoarcerea monarhiei.

De aceea unitatea este un obiectiv mult mai slab în această lume. Ideea că într-un an Victor Ponta ar putea aliena toate grupurile mai mult decât Emil Boc în trei proiectează trăsăturile unei sub-culturi asupra alteia. Mai mult, ea este naivă, ignorând pattern-urile extrem de greoaie ale mobilizării protestatare la români. Deocamdată fiecare protestează (sau nu) în funcţie de cazul său particular. More…

Scurtă istorie a drepturilor în România 9

EqualRIghts

Haideţi să ne închipuim că nu discutăm despre dreptul la căsătorie al persoanelor homosexuale şi că nu suntem în 2013, când practic, cu excepţia Italiei şi a Greciei, dreptul acesta e recunoscut în toată Europa Occidentală, de Nord şi de Sud, fie în forma căsătoriei propriu-zise, fie în forma parteneriatelor civile recunoscute legal.

Haideţi să ne închipuim că vorbim despre dreptul de vot al femeilor şi că suntem în 1923, când practic în Europa Occidentală şi de Nord dreptul ăsta era deja recunoscut. La noi, dreptul de vot al femeilor a fost recunoscut în sens real abia în 1990 (când dreptul de vot a putut fi exercitat efectiv, fiindcă aveai între ce să alegi).

Haideţi să presupunem că vorbim despre dreptul de vot egal (ca opus votului cenzitar) şi că suntem în 1866, când dreptul ăsta era practic recunoscut cam peste tot în Europa (fie ca atare, fie mascat în vot cenzitar, dar cu cerinţe de cens atât de scăzute încât practic erau îndeplinite de oricine). La noi, dreptul de vot egal a fost recunoscut (doar bărbaţilor) abia în 1923. More…

Cum se face, pe scurt, o consultare constituţională 2

founding-fathers-of-the-us-constitution

După cum v-am mai povestit, eu şi George suntem implicaţi într-un proces prin care o serie de ONGuri vor să propună tot felul de lucruri vis-a-vis de Constituţie.

Le-am scris, apoi le-am trimis, şi au ajuns în sinteza, dar mai ales în anexele raportului Forumului Constituţionali.

Desigur, Parlamentul are dreptul suveran să agreeze sau nu propunerile noastre. Dar, odată ce ele au ajuns până acolo, mi se pare normal ca măcar să fie dezbătute în comisie. Să aud şi eu, spre exemplu, dacă se doreşte sau nu informatizarea serviciilor publice, sau protecţie contra birocraţiei regionale prin ombdusmani dedicaţi.

În ziua doi a dezbaterilor am început să dezvoltăm bănuiala ca toată lumea se uită doar pe sinteza narativă propusă de Forum, iar anexele sunt doar risipă de biţi şi hârtie. În ziua trei, când o serie de articole discutate de noi multe ore au fost adoptate în câteva (zeci de) minute şi cu scăpări de limbaj s-a format un început de certitudine. More…

Laudatio pentru Casa Jurnalistului 1

image.png
Prima breşă a fost făcută de articolul lui Ştefan Mako despre Sabina Gherman. Nimeni dintre cei care au citit articolul, probabil, nu au putut privi cazul apoi cu aceiaşi ochi. Apoi a fost Biserica Protestatară din Bârlad a lui Vlad Ursulean. Nu mai vorbeam acuma de noroc şi conexiuni personale. Ci de dorinţa de a merge pe teren şi de a observa fenomenul de la firul ierbii. Dorinţă care nu a mistuit deloc agenţiile de ştiri. Merită menţionat şi Mica revoluţie siriană din Bucureşti (Ştefan Mako), despre alt subiect „invizibil” în societatea noastră.

Acuma Ştefan Mako şi cineva Mateaş s-au dus în Turcia cu autostopul. Pur şi simplu. Asta în timp ce televiziunile îşi pun la păstrare corespondenţii de război, ca să îi poate folosi la inundaţiile care se apropie. More…

Piaţa Taksim vs Piaţa Universităţii (începuturi) 1

piata Taksim

Piaţa Taksim, ca şi Piaţa Universităţii este „inima” simbolică şi recreaţională a oraşului. Nu toate manifestaţiile îşi aleg asemenea locuri. Protestul Papioanelor sau mitingul revoluţionar din faţa CC al PCR şi-au luat ca ţintă locaţii reale ale puterii. Mişcările Occupy sau (forţând nota) atentatorii din 11 septembrie şi-au ales locaţii simbolice ale puterii, deduse din opiniile unor intelectuali seminali pentru mişcare. Revoltele din Londra au fost des-centrate şi mulţi s-au revoltat, în general, „aproape de casă”.

Mergând în punctul central al oraşului o manifestaţie afirmă că este reprezentativă nu pentru o parte a societăţii ci pentru întregul ei, sau măcar întregul localităţii. Această pretenţie este imediat pusă la test, căci Oraşul poate alege să nu o accepte („IMGB face ordine”). Dacă, însă, este acceptată, opozanţii vor susţine că ei, şi nu Puterea, vorbesc în numele consensului social.

Pentru a găsi logica din spatele acestor elemente comune trebuie să ne gândim puţin la istoria recentă. În Turcia, se pare, nu au mai existat manifestaţii de amploare în vestul ţării de aproximativ 15 ani. În România nu au mai existat din anii ‘90, cu scurte intermezzo-uri produse de Traian Băsescu. Guvernele care au condus în această pace socială au luat-o ca o stare de normalitate şi ca o sursă de legitimitate a propriilor reforme. În fapt, însă, societatea turcă este profund divizată iar cea română era în 2012 covârşitor opusă acestor reforme.

Este, dacă doriţi, un dezechilibru democratic, o mal-democraţie, care, asemeni mal-nutriţiei, arată o problemă mai mult calitativă decât cantitativă . Stabilitatea democratică este dată, realist vorbind, de cooptarea elitelor tuturor grupurilor. Gândiţi-vă la evoluţia generaţiei politice ‘68 în SUA sau la apariţia partidelor catolice în Europa. Apoi, aceste elite au grijă să promoveze interesele celor pe care îi reprezintă, adeseori într-o formă mai fezabilă decât elanul contestatar care le-a împins în establishment.

În România şi Turcia elitele contestatare au fost, se pare, discreditate prin ineficienţă; ele nu au putut nici să obţină puterea, nici să negocieze un compromis tolerabil la nivelul maselor. De aceea, partidele sunt văzute ca parte a opoziţiei dar, nu ca unică voce. În schimb, fără purtători de cuvânt, fără o contra-elită, vocea maselor nemulţumite nu se mai aude. More…

Autostrada Bechtel sau marele jaf ne-strategic 1

tumblr_libxp6dpUX1qayzyuo1_500

Folclorul politic autohton, ajutat copios de media românească, a acreditat timp de 10 ani ideea că eșecul din spatele construcției Autostrăzii Transilvania este rezultatul unui târg încheiat între Statele Unite și România, pentru a facilita aderarea la NATO. Mitul spune următoarele: nu eram pregătiți să intrăm în NATO și a trebuit să făcem „ o șustă” (o șmecherie), să le dăm la americani „ceva”, un contract de autostradă, să-i facem „fericiți”, „să ne bage în NATO” o dată. Există și varianta scurtă a acestui mit politic: Autostrada Bechtel a fost prețul plătit pentru aderarea la Alianța nord-atlantică.

Din nefericire acest mit politic a prins, fiind utilizat pentru a justifica incapacitatea instiutțională a statului român de a construi o autostradă. Din 2004 până în prezent au fost construiți 52 de km de autostradă, din 415 de km preconizați (583 de km dacă luăm în considerare și tronsonul de autostradă București-Brașov), la mai bine de 9 ani de la începerea lucrărilor și după ce au fost cheltuiți 1,6 mld de euro, din 2,2 de mld de euro cât era valoarea contractului. Autostrada Transilvania a devenit cel mai bun exemplu de proastă guvernare din România și a statornicit percepția la nivel public că statul român este incapabil să construiască autostrăzi.

Eșecul politic și economic reprezentat de Autostrada Transilvania trebuia într-un fel justificat de elita politică, având în vedere că de la negocierea și semnarea au existat trei alternanțe la putere, cinci guverne și vreo 10 miniștrii ai transporturilor (11 dacă îl punem la socoteală și pe ministrul marilor proiecte, Dan Șova, care a negociat rezilierea contractului). Așa că cea mai bună scuză a fost să se dea vina pe… americani și pe aderarea la NATO. Mitul a fost răspândit cu ușurință de către presă, dar și de oameni politici, de exemplu Radu Berceanu.

Dar mitul nu rezistă unei examinări atente din mai multe motive. În primul rând că nu are sens ca SUA să condiționeze economic un proces politic și militar. Valoarea contractului este relativ mică atât pentru o corporație mare precum Bechtel, iar pentru economia americană e un mizilic. Pe scurt nu există un raționament economic solid din partea SUA că să impună un asemenea „preț” pentru aderarea la Alianță. Procesul de aderare la NATO a fost condiționat de o serie întreagă de reforme politice și militare detaliate într-un plan de aderare și o foaie de parcurs. More…

De weekend: Pictures or it didn’t happen Răspunde

pictures or it didn't happen

Sloganul de mai sus este folosit de adolescenţii americani atunci când cineva se laudă prea tare. Şi nu fără motiv. Adolescenţii (1) sunt oarecum înclinaţi să înflorească adevărul, (2) au acces la tehnologie, ca un simbol al statutului şi (3) înţeleg cum se cuvine importanţa imaginii. Astfel, acest test al plauzibilităţii este foarte raţional.

Însă nu doar adolescenţii cu coşuri se găsesc în această situaţie. În mod asemănător ne putem gândi la politicieni, militanţi şi lobbyşti. Aceştia (1) au ca misiune să prezinte doar o faţă a faptelor, (2) au acces la tehnologie ca un simbol al statutului şi beneficiu colateral al scurgerii de dosare (3) înţeleg cum se cuvine importanţa imaginii.

Împotriva laudelor politicienilor şi militanţilor suntem vaccinaţi destul de bine. Dar acuzaţiile pe care şi le aduc unii altora le primim cu destulă candoare şi fără să le testăm intelectual. Mulţi credincioşi sunt capabili inclusiv să facă o complicată gimnastică internă. Oameni care spun ritos că Elena Udrea sau Adriean Videanu trebuiesc socotiţi cetăţeni onorabili măcar până DNA descoperă ceva devin brusc mult mai familiari şi burto-bătăişti atunci când îţi spun cine a plătit Piaţa Universităţii, cu ce sume şi pe câţi la sută din cei prezenţi.

Inversa este la fel de adevărată. Oameni care sunt indignaţi principial că Adrian Năstase a fost condamnat strict pe probe indirecte, zâmbesc complice vorbind de relaţia presupus sexuală dintre Elena Udrea şi preşedintele ţării. More…