Crin Antonescu a intrat în vârful rarefiat al politicii cu un formidabil bagaj de imagine, strâns cu trudă. În lungii ani în care se opunea lui Călin Popescu Tăriceanu, dl. Antonescu a abordat luptele intestine de partid cu o eleganță ne-egalată până astăzi. Lucru poate cu atât mai greu cu cât liberalul era considerat pe vremea aceea cel mai bun orator parlamentar. Apoi a venit campania cu „Revoluția bunului simț” care a plăcut multora, inclusiv dintre cei ce nu au votat cu el. Apoi construcția USL a cimentat faima sa de organizator politic.

Pe acest fond, electoratul său a fost dispus să ignore autoritarismul crescând și alianța cu PC. Ele au fost puse la pachet cu calitățile sau chiar au putut lăsa impresia de pragmatism. Asta cu atât mai mult cu cât – din cauza lipsei de dialog politic – prea puțini dintre susținătorii săi plecau urechea la critici. Eventual, nefericita poreclă „Căcărău” a avut efectul de a trezi solidaritate în fața nedreptății și insolenței.

Problemele de imagine încep să se acumuleze odată cu suspendarea președintelui Băsescu. Ca interimar, dl. Antonescu a avut aceeași preferință de a rămâne „jucător” precum hulitul Băsescu. Ba chiar, cu o anume ocazie, l-a depășit pe acesta mergând la partid să discute politică. Discursul euro-critic, util ca politică internă a lăsat niște urme pe care dl. Antonescu probabil că nu le gestionează în mod optim. Aducerea în partid a d-lui Becali a mai adăugat și ea o crestătură pe răboj. Nu doar că acesta are un trecut politic extrem de discutabil, dar dl. Becali a promovat o vreme cultul personalității antonesciene, intrând în conflict cu perceptele anti-băsescianismului*. Eforturile constante de a elimina gruparea Tăriceanu-Chiliman sau a o convinge să plece singură contravin tradiției reunificării liberale care constă în tolerarea și nu alungarea facțiunilor interne. În sfârșit discursul războinic, menținut la multe săptămâni după câștigarea războiului, îl face pe dl. Antonescu să pară oarecum depășit de situație. More…