Finalul lui Traian Băsescu și spargerea balonului speculativ 5

Armadillo

Trebuie adăugat că momentele în care „personalitatea umană acaparează personalitatea politică” au coincis în general cu clipe de mare tensiune politică. Ei bine, de data aceasta, nu mai există justificări. În plus, stupiditatea gestului este mai adâncă decât pare.

Hărțile naționale atârnate de pereții școlilor sunt folosite de aproape 200 de ani pentru a educa tineretul în spiritul național; francezii sunt cei care au inventat această tehnică. În mod particular, formatult de hartă folosit de președinte este cel preferat în școlile copilăriei noastre. Mai exista harta administrativă, care însă era urâtă și arăta diviziunile din sânul nației. Harta geografică frumos colorată, însă, arată unitatea și echilibrul geografic al teritoriului. Este acea hartă în față căreia ne-am făcut cu toții poze în clasa întâi. Dacă este folosită politic, ea strigă următorul text: „românii trebuiesc să stea uniți în teritoriul inalienabil al neamului (alături de naționalitățile conlocuitoare dacă acestea insistă și sunt cuminți)”.

O hartă a Europei ar fi salvat mult din ridicolul situației. Presupun însă că nu s-a găsit una în palat. S-a găsit doar o hartă a României pentru că, deși nu servește la nimic, un nene sau o tanti de la aprovizionare au decis cândva că nu se poate ca președintele să nu aibă o hartă a țării pe care o cârmuiește. Iar nenea sau tanti au acasă poze cu copii lor, făcute chiar în fața respectivei hărți.

Evident, nu contează ce a gândit serviciul aprovizionare. Contează dacă dl. Băsescu s-a adresat direct lor, ne-cerând sau ignorând sfatul consilierilor, care cu siguranță ar fi putut să clarifice simbolistica decorului. More…

De ce băsiştii extremi nu pot locui în democraţie 17

David-Oath_of_the_Horatii-1784
Democraţiile nu sunt frumoase. Ele sunt murdare şi urâte. O parte a elitei politice americane a continuat, spre exemplu, torturarea prizonierilor făcându-se, în opinia mea, vinovată de crime de război. În aceeaşi ţară Patriot Act limitează habeas corpus şi alte drepturi, iar procedurile greoaie de înregistrare ţin în afara corpului electoral largi populaţii de minoritari. În Franţa lui Sarkozy magrebienii şi ţiganii au avut motive să creadă că trăiesc într-un stat poliţienesc. Chiar şi aşa, opoziţia se desfăşoară între limite pre-stabilite. Cum ar fi ca Barack Obama, înfrânt, să nu îi cedeze puterea lui Mitt Romney de teamă că acesta va încălca drepturile omului? Sau ca susţinătorii săi să folosească proceduri formale pentru a mai obţine câţiva săptămâni până la predarea mandatului?

Într-o democraţie există trei forme prin care o minoritate politică poate spera să se opună cu succes sistemului. Există căi legale de atac (de preferinţă pe fond), demonstraţii de stradă şi nesupunere civică. Primele două sunt în limitele legii. A treia este o sfidare a ei dar, în acelaşi timp, o formă de a afirma încrederea în umanitatea comună, în con-cetăţenie. Nu există democraţie construită de lideri providenţiali (cel puţin nu în timpurile moderne), de serviciile secrete, sau de măciuci. Există democraţie construită de societate, pornind de la încrederea (poate iraţională) că, într-un târziu, binele învinge. Un anumit număr de băsescieni nu mai pot să creadă că binele învinge şi sunt, de aceea, limitaţi în acţiunile lor democratice. Dacă nu se vor dezmetici curând, penalitatea aplicată de societate ar putea fi dură.

Dacă aţi citit până aici fără furie partizană, aţi putea observa că argumentul poate fi întors cu uşurinţă asupra celeilalte tabere. Dacă USL ar fi în opoziţie, furia radicală a unor susţinători ar îmbrăca poate aceeaşi formă. Perfect corect, dar puţin relevant. La 74% USL poate spera să construiască un mainstream fără PDL. La 12%, PDL riscă să devină fringe. More…

Anul neîncrederii noastre 7

Pe tot parcursul anului 2012 politicienii şi instituţiile ne-au tratat (pe unii sau pe alţii) cu condescendenţă şi aroganţă. Nu numai că opţiunile noastre politice au fost catalogate ca ne-legitime, ci însăşi dreptul nostru de a pune întrebări şi a aştepta răspunsuri a fost privit cu suspiciune. Soluţia deci este ca fiecare om şi fiecare instituţie să înceteze judecăţile şi clasificările morale şi să înceapă a răspunde într-un mod respectuos.

Societatea este asemeni unui râu. Râul poate fi îndiguit şi transformat într-un canal navigabil sau o salbă de lacuri cu hidrocentrale. Dar el nu poate fi forţat dincolo de o anumită limită. Nu ai cum să îl faci, spre exemplu, să curgă înapoi. Iar simpla persistenţa în efort nu se numeşte eroism decât dacă este însoţită de cunoaşterea râului. Altfel vorbim de simplă încăpăţânare.

Avem deci surse diverse care sugerează că mai multe instituţii sunt într-o scădere a încrederii. Există excepţii: încrederea în autorităţile locale se consolidează în 2012; încrederea în ONGuri creşte din aprilie trecut şi până astăzi; chiar şi încrederea în sindicate are o creştere în zig-zag care seamănă mult a stagnare. Chiar şi aşa, încrederea în instituţii centralizate, naţionale sau supra-naţionale a scăzut în 2012. More…

Continuitate vs. revoluție: cine va fi președinte în 2014? 6

mystery-men-poster

Din 1996 până în 2009 avem în esenţă doar două poveşti de succes prezidenţial. În prima poveste stânga conservatoare se află la putere. Guvernarea este osificată şi cei patru ani de mandat îşi spun cuvântul, dar, aparent, sondajele şi controlul aparatului de stat sugerează o victorie electorală. Dreapta non-extremistă (CDR în 1996, PNL în 2004) se aliază cu stânga non-conservatoare (PD(L) în ambele cazuri). Împreună formează Coaliţia Progresistă sau, şi mai bine, Coaliţia Revoluţionară (veţi vedea imediat de ce). După mari emoţii progresiştii îi înving pe conservatori.

În a doua poveste avem un lider redutabil, carismatic, care candidează pentru un nou mandat. El care controlează cea mai puternică maşină de vot a ţării (chiar dacă în 2009 aş acorda acest titlu inter pares). Oponenţii se coalizează mult mai slab decât în modelul „Coaliţiei Progresiste” (în 2000 deloc, în 2009 doar în turul doi) şi pierd.

Dar să nu ne limităm la victorii. Înfrângerile din 2004 şi 2009 au fost la limită şi, într-un sens, pot fi considerate succes. Coaliţia din 2009 se potriveşte în bună măsură ideii de „Coaliţie Revoluţionară”. Doar în 2000 candidatura lui Adrian Năstase însă este atipică. Acesta nu este un fost preşedinte ci „doar” un fost prim-ministru. Dar, poate mai important, este un personaj lipsit de carismă. More…

Muchia și abisul domnului Antonescu 10

Romanian interim president Crin Antonescu delivering his first public speech

Crin Antonescu a intrat în vârful rarefiat al politicii cu un formidabil bagaj de imagine, strâns cu trudă. În lungii ani în care se opunea lui Călin Popescu Tăriceanu, dl. Antonescu a abordat luptele intestine de partid cu o eleganță ne-egalată până astăzi. Lucru poate cu atât mai greu cu cât liberalul era considerat pe vremea aceea cel mai bun orator parlamentar. Apoi a venit campania cu „Revoluția bunului simț” care a plăcut multora, inclusiv dintre cei ce nu au votat cu el. Apoi construcția USL a cimentat faima sa de organizator politic.

Pe acest fond, electoratul său a fost dispus să ignore autoritarismul crescând și alianța cu PC. Ele au fost puse la pachet cu calitățile sau chiar au putut lăsa impresia de pragmatism. Asta cu atât mai mult cu cât – din cauza lipsei de dialog politic – prea puțini dintre susținătorii săi plecau urechea la critici. Eventual, nefericita poreclă „Căcărău” a avut efectul de a trezi solidaritate în fața nedreptății și insolenței.

Problemele de imagine încep să se acumuleze odată cu suspendarea președintelui Băsescu. Ca interimar, dl. Antonescu a avut aceeași preferință de a rămâne „jucător” precum hulitul Băsescu. Ba chiar, cu o anume ocazie, l-a depășit pe acesta mergând la partid să discute politică. Discursul euro-critic, util ca politică internă a lăsat niște urme pe care dl. Antonescu probabil că nu le gestionează în mod optim. Aducerea în partid a d-lui Becali a mai adăugat și ea o crestătură pe răboj. Nu doar că acesta are un trecut politic extrem de discutabil, dar dl. Becali a promovat o vreme cultul personalității antonesciene, intrând în conflict cu perceptele anti-băsescianismului*. Eforturile constante de a elimina gruparea Tăriceanu-Chiliman sau a o convinge să plece singură contravin tradiției reunificării liberale care constă în tolerarea și nu alungarea facțiunilor interne. În sfârșit discursul războinic, menținut la multe săptămâni după câștigarea războiului, îl face pe dl. Antonescu să pară oarecum depășit de situație. More…

Boicotez, contest, refuz: de la Emil Boc la Adrian Toni Neacșu 1

Pride, 2005

Un articol al judecătorului Neacșu despre drepturile pe care le cer/ asumă instanțele a atras critici interesante. Printre altele, i s-a spus: ba voi trebuie să fiți dați afară pentru că nu participați la ședințele CSM. Dincolo de justificarea legală a taberelor, un asemenea argument arată că încă nu s-au priceput, după un an de zile, natura și efectele logicii boicotului.

La aceste forme de boicot format sau informal trebuie să adăugăm și alte forme de refuz. Refuzul (anunțat) al lui Traian Băsescu de a-l numi premier pe Victor Ponta. Refuzul lui Traian Băsescu de a delega reprezentarea la Consiliu către V. Ponta deși exista un oarecare consens că premierul este mai potrivit pentru această sarcină. Refuzul premierului de a face formalitățile legale necesare pentru deplasarea președintelui la Bruxelles. Refuzul CSM de a onora cutuma după care judecătorii dețin președinția CSM. Refuzul judecătorilor de a onora cutuma ne-agresiunii reciproce.

Vin apoi contestațiile, care sunt în general negația negației, încercarea de a stopa refuzul și boicotul. Se contestă pe față și în privat, la CCR, la Comisia de la Veneția, la Comisia Europeană. USL care nu are acces la aceste resurse, contestă președintele în fața poporului. Traian Băsescu face recurs la CSM doar-doar va zice că ministrul Justiției nu are drept de a nominaliza candidați pentru șefii parchetelor. More…

Paradoxurile unui parteneriat strategic Răspunde

lima2
În cadrul vizitei președintelui Traian Băsescu în Peru acesta a anunțat posibilitatea încheierii unui parteneriat strategic cu această țară latino-americană în perioada 2013-2014. Acest parteneriat ar urma să fie încheiat cu ocazia vizitei în România a președintelui peruan Ollanta Humala.

Sunt câteva aspecte ale întregului demers care sunt relativ paradoxale. În primul rând de ce a fost aleasă Peru pentru încheierea primului parteneriat cu o țară din America Latină? Argumentele oferite de președintele României sunt mai mult de natură economică pentru justificarea intensificării relațiilor diplomatice. Dar având în vedere situația economică și necesitate găsirii unor resurse de creștere pentru economice, un parteneriat strategic axat pe dimensiunea economică este un demers perfect legitim. More…

Puterea politică a lui Dan Voiculescu estimată în limbaj „economic” 1

voiculescu3

Dan Voiculescu este până la urmă doar o altă faţă a acelei temeri/uri viscerale care a făcut ca o vreme până şi un personaj şters ca Nicolae Văcăroiu să pară o ameninţare la adresa democraţiei. Ce este însă interesant, şi abia de două zile am înţeles acest lucru, este că puterea domnului Voiculescu (spre deosebire de a lui Ion Iliescu, de pildă) poate fi în fapt estimată.

Arhi-inamicul lui Dan Voiculescu, preşedintele în funcţie, ar cădea în categoria affordable luxury. „Extraordinarul produs pro-occidental folosit de superstaruri internaţionale precum Merkel şi Barosso este oferit astăzi la un preţ adaptat pieţei locale”. Profitul vine din valoarea adăugată pe care o aduce produsul în vieţile românilor dar şi din serviciile post-vânzări. Căci, este de notorietate, foarte greu renunţi la produsul Băsescu până la expirarea contractului.

Dan Voiculescu în schimb vinde un serviciu de propagandă, en gros, către corporaţii politice medii şi mari. Lipsit de strălucire, purtând negocieri în back-office, cuvintele cheie ale lui Dan Voiculescu sunt fiabilitatea şi certificările ISO. Dealtfel, cu excepţia lui 2004, când i s-a forţat mâna dl. Voiculescu, a fost în general un bun partener de afaceri. Profitul vine din caracterul industrial al întreprinderii. More…

Machiavelismul prost temperat. Un comentariu la situația CSM 3

thumbnail

Cu ceva timp în urmă, în timpul suspendării am putut vedea două definiții interesante. „Moral este ceea ce este legal”, spunea ad literam președintele suspendat. Legitim este ceea ce este legal, spunea, în esență, D. P. Aligică într-un articol pe care l-am comentat la vremea respectivă. USL nu simțea în acea vreme nevoia să teoretizeze dar, dacă ar fi să căutăm o maximă, aceasta ar fi „moral este ceea ce poate deveni legal”. Discutăm aici despre moralitatea mijloacelor, scopurile fiind, desigur, mereu nobile. Adică despre machiavelism.

Însă rezultatul nu l-ar fi făcut mândru pe florentin. După cum am arătat într-un articol anterior încrederea în partidele politice s-a prăbușit de la 15 la 9% iar PDL de la 22 la 16%. Adepți ai moralei machiavelice, politicienii noștri din ambele tabere nu au avut șiretenia unui bun principe. Măcar partea de disimulare (în fața propriului electorat) a avut un (inegal) succes. Însă politicienii au ignorat o altă regulă: nu începe anumite lupte decât dacă poți să îți distrugi inamicul. More…

The Reptilian Overlords. Sofismele „omului de paie” în descrierea Pieţei Universităţii în 2012 10

1358099172proteste_piata_universitatii_1_25fd76a61b

Fenomenul Pieţei Universităţii a fost greu de interpretat inclusiv de către cei ce au avut maximă bunăvoinţă. Policentric, populat cu oameni cu scopuri radicale dar cu mijloace limitate întru atingerea acestor scopuri, divers şi în acelaşi timp solidar el a sfidat definiţiile şi aşteptările tradiţionale. În schimb au înflorit tot felul de explicaţii care arătau cine sunt „adevăraţii” lideri ai Pieţei şi, deci „adevăratele” cerinţe. Multe dintre aceste argumente sunt sofisme în sensul declarat în titlu. Probabil însă că multe sunt şi erori oneste, rezultate din nevoia de a reduce cu orice preţ necunoscutul la cunoscut.

Aceştia sunt câţiva dintre stăpânii pieţei de care îmi aduc aminte, fără a avea pretenţia că i-am enumerat pe toţi. Dacă mai ştiţi şi alte exemple, simţiţi-vă liberi să adăugaţi în comentarii.

Piaţa Universităţii a fost un punct de cotitură şi pentru Civitas Politics. Ne place să credem că am fost printre primii care s-au focalizat pe evenimente fără să spună că este vorba de o izbucnire trecătoare şi pasabilă. Iar interesul generat de Piaţă ne-a instalat pe un trend care a dus la dublarea numărului de vizualizări pe parcursul anului 2012. Mulţumim celor care ne-au citit şi preluat precum şi celor care şi-au exprimat atunci opiniile, fie ele pro sau contra. Dacă doriţi să vă amintiţi parfumul acelor vremuri, vă invităm să re-citiţi seria dedicată evenimentelor. More…

Echilibrul între principi și baroni în guvernul Ponta 19

Hommage_au_Moyen_Age_-_miniature

Într-un articol mai vechi am argumentat că un clivaj important în clasa politică, dincolo de cele tradiționale, este cel între „principi” și „baroni”. Baronii au capital organizațional prin care vor să conserve accesul la resurse și, spun oamenii răi, imunități. Principii au popularitate și încredere la nivel național și vor să obțină și mențină puterea în aparatul central al statului. Pentru asta au un dosar curat curățel gestionabil; unii dintre ei sunt chiar, prin comparație, săraci și cinstiți. Pe scurt, domnii Băsescu, Ponta sau Antonescu sunt principi, iar domnii Falcă, Dragnea sau Voiculescu baroni. Fiecare cu curtea și castelele sale.

Aparent baronii sunt în avantaj pentru că acumulează ușor-ușor credibilitate politică la nivel național în timp ce principii văd că sursele de regenerare la nivel național (organizații centrale de partid, cvasi-tehnocrați, miniștrii de externe) seacă lent. Astfel, Guvernul Ponta 2 este poate ultima fereastră de oportunitate a principilor USL în față valului de „putere a primarilor și șefilor de consilii”. Inclusiv conflictul pentru includerea UDMR la guvernare poate fi citit (și) ca o luptă dintre un proiect princiar și presiunea organizațiilor baroniale.
More…

Costurile interne ale crizei politice. O măsurătoare 3

awh_links_burden_o
Există un partid care nu are de ce să se teamă de cele de mai sus: PPDD. Pe măsură ce încrederea în instituțiile democrației scade potențialul liderilor populiști, autoritariști sau radicali crește. Poate că partidele mainstream speră că PPDD se va fărâmița în Parlament sau va face implozie. Tot ce se poate. Dar, atâta vreme cât nu crește încrederea în instituțiile democrației, problema rămâne.

Spuneam în vară că, dacă dorința populară de a diminua puterea lui Traian Băsescu nu va găsi un răspuns instituțional, am putea vedea revolte ale oamenilor dispuși să ofere un răspuns violent.

Astăzi există o dorință de a vedea o politică pe care populația să o poată respecta. Dacă partidele principale nu oferă o soluție instituțională masele se pot întoarce spre un nou Mesia politic. More…