Legitimitate, amânare şi viitorul Constituţiei Răspunde

Legitimim este ceea ce ne apare ca fiind legitim.

Un autor (căruia regret acum că i-am uitat numele), argumenta că în cazul unei lovituri de forţă timpul lucrează în favoarea instituţiilor legitime şi de aceea este probabil în favoarea lor să tragă de timp. Este o afirmaţie în alb şi negru care se poate aplica unei realităţi în alb şi negru. Dacă ar fi să generalizăm şi să adaptăm această abordare la o lume dominată de griuri, am putea spune că într-un conflict timpul lucrează în favoarea poziţiei celei mai legitime. Astfel pusă, problema este mult mai greu de aplicat. Nu este mereu evident care este „cea mai legitimă poziţie” şi nici dacă legitimitate rămâne neatinsă de timp. În acelaşi timp, însă, abordarea poate fi mult mai utilă.

Dacă tot avem un capitol de teorie să vorbim puţin de timp şi conflict la Machiavelli. Principele din opera florentinului este preocupat de legitimitate, însă numai după ce îşi consolidează puterea. Până atunci poziţiile sale nu sunt cele mai legitime; mai bine zis, nu sunt legitime decât din întâmplare. Ne-am aştepta, deci, ca timpul să nu îl favorizeze. Şi, într-adevăr, sfatul lui Machiavelli către el este să nu amâne niciodată o luptă.

În cazul dezbaterii constituţionale poziţia conservatoare a fost re-înviată la nivelul discursului public din motive ce ţin şi de necesitatea USL de a mobiliza 50%+1 din masa electorală. Odată ce această constrângere dispare, merită să urmărim ce se va întâmpla. Cel mai probabil baza electorală a poziţiei conservatoare se va întoarce către indiferenţă. În acest caz majoritatea modificărilor „retrograde” ale Constituţiei vor fi anulate, deşi PNL va păstra o parte din ele pentru a uşura tranziţia spre PPE.

Există o posibilitate mai redusă ca dezbaterea constituţională să fi acţionat ca o scânteie asupra conservatorilor. Susţinătorii sunt printre puţinele mişcări cu adevărat de tip grassroots, cu zeci de organizaţii şi filiale în teritoriu, capabile inclusiv să aducă oameni cu autocarul spre Bucureşti. Până acum, presupun, organizarea lor s-a izbit de indiferenţa populară, sau poate doar de credinţa ca „oricum, tot politicienii decid”. Dacă acest văl de indiferenţă este spart, soarta Constituţiei va deveni mai complicată. More…

Lincoln, maestrul compromisului și moderației (I) Răspunde

Lincoln_Memorial_(Lincoln_contrasty)

Am rămas dator cu al doilea articol dedicat filmelor cu subiect politic din acest an care au fost nominalizate la Oscar. Anul acesta în competiția pentru premiile Academiei Americane de film au fost prezente o întreagă paletă de filme cu subiecte politice și istorice: Argo produs și regizat de Ben Affleck, Zero Dark Thirty regizat de Kathryn Bigelow și Lincoln produs și regizat de Steven Spielberg. Dintre toate aceste pelicule cea cu cea mai consistentă temă politică și istorică a fost Lincoln – un film dedicat luptelor politice care au dus la adoptarea celui de-Al Treisprezecelea Amendament al Constituției Statelor Unite ale Americii – baza legală pentru abolirea sclaviei. În acest articol nu voi comenta filmul, ci voi încerca să evoc personalitatea politică a lui Abraham Lincoln pornind de la portretul realizat în film și să evaluez semnificația sa politică.

În topurile realizate de politologii și sociologii americani privind percepția performanței politice a președinților americani Abraham Lincoln apare în general pe locul întâi înaintea lui George Washington, primul președinte al SUA și al lui Frederic Delano Roosevelt. Lucrul acesta se întâmplă atât în cazul sondajelor făcute printre specialiști, cât și în cazul celor realizate în rândul publicului larg. Explicația este destul de simplă dacă George Washington a câștigat pe câmpul de luptă independența SUA și a ghidat tânara republică în tumultuoșii primi ani ai existenței sale, iar FDR a condus America în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și a Marii Crize, Abraham Lincoln a menținut unitatea SUA și a eliminat pata de pe stindardul acesteia – sclavia. Acestea realizări ale lui Honest Abe cu greu mai pot fi întrecute de un președinte american. Astăzi portretul său veghează asupra ocupantului Casei Albe în Biroul Oval, pentru a-i reaminti acestuia de povara funcției și a datoriei ce apasă asupra unui președinte al SUA.

Abilitatea sa politică în anii Războiului Civil a fost demonstrată prin menținerea sprijinului Partidului Republican pentru politicile sale în momentele dificile ale conflictului, știind să navigheze între facțiunile moderată și radical-aboliționistă ale partidului, dar mai ales de faptul că a reușit să-și convingă concetățenii că abordarea sa în problema războiului este cea corectă. Având în vedere contextul dificil în care a făcut acest lucru reflectă calitățile politice ale celui de-al saisprezecelea președinte american. More…

6 motive pentru care sistemul de pensii nu va intra în colaps 13

400468_10152894574160327_886761455_n

În esență, un sistem de pensii pay-as-you go preia valoare de la generațiile care produc astăzi și o distribuie către generațiile care au produs în trecut. Teoretic, valoarea se obține taxând munca, ceea ce dă întregului aranjament eleganță, simetrie și proporționalitate. Doar că toate acestea sunt înșelătoare. În fapt, când un sistem de pensii intră pe deficit, acest deficit va fi de regulă acoperit de stat, prin redistribuirea unor sume colectate altfel (taxarea profitului, a consumului sau accize).

Statistic vorbind, nu avem de o criză de forță de muncă la nivel global ci o sub-utilizare a muncii. Există literalmente sute de milioane de lucrători care sunt șomeri sau angajați în activități cu slabă productivitate și care, într-o formă sau alta, pot fi direcționați spre zone mai productive.

O noutate radicală în istoria omenirii se întâmplă sub ochii noștri. Generația noastră s-a jucat cu pistoale, tractorașe și poate stetoscoape; totuși, doar o minoritate am devenit ofițeri, tractoriști sau medici. Generația actuală se joacă cu procesoare numerice (desktop, laptop, tabletă sau telefon); după ce termină facultatea vor lucra tot ele vor lucra. More…

De weekend: Cripto-băsiștii 11

basescu650834_77576300

Devine din ce în ce mai greu sa îți acuzi amicii de bere că ar fi băsiști. Înainte aveau numai negări vagi de tip Eu l-am criticat odată, în 1789, pe o temă despre care nu știe nimeni nimic. Acuma îți spun verde în față: știi ceva, mie nici nu (mai) îmi place omul. Dar băsismul, ca si Moscova, este o stare de spirit și poate fi, cu efort, distilat din relația cu omul Băsescu.

Nu că distilarea ar fi ușoară. Băsismul fără Băsescu este ca și timpul în viziunea unui filosof celebru: dacă nu mă întreabă nimeni, știu să-l recunosc; dar, imediat ce mă întreabă, nu mai știu să răspund. Totuși, să încercăm.

Cripto-băsismul populist

În viziunea cripto-băsiștilor din acest grup, sensibilitatea la populism este principala caracteristică politică a poporului român. Ei pornesc, deci, de la de la o premisă valoroasă pe care o aplică excesiv.

Pentru ei nu există conducător, cel puțin după Revoluție, care să nu fie o manifestare a acestei pulsiuni populiste. În viziunea lor Constantinescu este un Băsescu ratat, iar Iliescu este un Băsescu molcom. Băsescu însuși este arhetipul și standardul după care sunt judecați politicienii, atât normativ cât și descriptiv.. Băsescu is the only way to do business.

Este grupul care a crezut cu pasiune că Oprescu va fi viitorul președinte al României. More…

Obama la Berlin. 5 ani mai târziu Răspunde

obama-in-berlin-850x636

Germania a devenit puterea indispensabilă a Europei. Cel puţin acest lucru se vede astăzi de la Washington.

În urmă cu 5 ani, Obama venea pentru prima dată în Germania. Era un prim turneu electoral menit a-l familiariza pe candidatul Partidului Democrat cu politica bătrânului continent. Aşteptările faţă de senatorul care promitea o revoluţie politică şi transormarea Washingtonului erau imense. Pe scurt, pentru europeanul de rând, Obama reprezenta o ruptură fundamentală de America neoconservatoare a preşedintelui Bush. Dimpotrivă, Obama promitea să restaureze legitimitatea Americii, să-şi proiecteze influenţa prin filtrul instituţiilor internaţionale şi, nu în ultimul rând, să redescopere filosofia parteneriatului, a alianţei, a consensului ca fundament al relaţiei dintre americani şi europeni. Obama era pregătit să asculte Europa. Europenii erau pregătiţi să îl asculte pe Obama. Popularitatea sa era similară cu cea a unui star rock. Discursul susţinut în Piaţa Victoriei din Berlin a reuşit, atunci, să mobilizeze mai bine de 200.000 de oameni.

Astăzi, contextul este unul complet diferit. Vedem un Obama cu o popularitate erodată, asaltat de multiple scandaluri, cu un Washington în blocaj politic, sub ameninţarea sechestrului bugetar. Iluziile europenilor faţă de Obama s-au spulberat şi ele. Ei par să fi înţeles că niciun plan nu rezistă la contactul cu lumea reală. Doar 10.000 de oameni au mai venit să asculte discursul din faţa Porţii Brandenburg.

Între timp însă, Berlinul, cel puţin simbolic, pare să fi devenit capitala de facto a Europei. Londra, Parisul, Roma au guverne slăbite, consumate intern cu gestionarea propriilor crize. Aproape nimic semnificativ nu se mişcă în materie de politică europeană fără sprijinul sau acordul Germaniei. Atunci când un ministru de Externe polonez spune chiar în inima Berlinului că „mă tem mai puţin de puterea germană decât mă tem de inacţiunea sa“ este clar că ceva fundamental s-a schimbat în balanţa de putere europeană. Germania a devenit puterea indispensabilă a Europei. Cel puţin acest lucru se vede astăzi de la Washington. More…

Quo vadis apărarea românească? 3

pearce_01

Ședința CSAT din 17 iunie s-a axat în principal pe teme de apărare. În afară de subiectul semnării acordului de cooperare cu Consiliul de Securitate al Federației Ruse și vizita generalului Mihail Patrușev, pe agenda s-au aflat o serie întregă de subiecte legate de sectorul apărării naționale: strategia de înzestrarea a forțelor armate 2013-2022, privatizarea companiilor de stat domeniul aeronautic (IAR Ghimbav, Avioane Craiova, Romaero), perspectivele industriei de apărare, aprobarea achiziționării de avioane F-16 din Portugalia și Statele Unite, precum și discutarea Cărții Albe a apărarii – un document care s-a lăsat prea mult așteptat în ultimii ani.

Subinvestiția în domeniul apărării nu reprezintă o problemă specific românească, în Europa tendința fiind de scădere a investițiilor în acest domeniu pe fondul încheierii Războiului Rece. Absența a 20,000 de tancuri sovietice care să traverseze Câmpia Germano-Poloneză a eliminat justificarea politică pentru bugetele generoase de apărare ale statelor europene. Criza economică și financiară din 2008 a accentuat această tendință, bugetele de apărare fiind primele care au fost reduse (uneori chiar drastic) – acest lucru însemnând capabilități militare reduse și industria europeană de apărare afectată de scăderea comenzilor. Situația a fost descrisă de Christian Mölling ca ducând la apariția în viitorul apropiat a unor armate europene incapabile să acționeze relevant la nivel global.

O industrie de apărare performantă este necesară sprijinirii și dotării forțelor armate. Nu toate sistemele de armament pot fi achiziționate din import și nu este de dorit ca să devii extrem de dependent de furnizori străini pentru echipamentele militare utilizate. În contrapartidă nici autarhia în domeniul apărării nu este recomandată – din punct de vedere tehnic și economic e aproape imposibil să produci toate categoriile de armament necesare forțelor armate– până și Statele Unite cel mai mare exportator de armament de pe piața globală, importă anumite sisteme de armament. More…

Republica Moldova, între Uniunea Europeană și Uniunea Euroasiatică Răspunde

658x0_Moldova

Republica Moldova, cu un guvern proeuropean din 2009, a devenit în discursul oficialilor europeni „modelul de succes“ al Parteneriatului Estic. Însă, pentru Moscova, un eventual succes al Chișinăului în procesul de integrare europeană ar crea un precedent periculos pentru alte foste republici sovietice, tentate s-o apuce spre Vest, în dauna integrării în fantomatica Uniune Euroasiatică.

La 10 iunie 2013, Evgheni Șevciuk, liderul de la Tiraspol, a promulgat Legea cu privire la frontiera de stat, stabilind granița nerecunoscutei Republici Moldovenești Nistrene (RMN) într-o zonă care, potrivit Acordului moldo-rus din 1992, se afla sub administrația Chișinăului. Legea a venit în contextul în care media de la Chișinău au prezentat o așa-zisă alternativă la integrarea europeană a Republicii Moldova, aderarea la Uniunea Eurasiatică (organizație care se preconizează a fi creată în anul 2015). Principalul promotor ideologic al euroasianismului, naționalistul rus Aleksandr Dughin, a fost invitat la Chișinău pentru a dezbate la talk-show-uri „avantajele“ integrării spirituale pravoslavnice a moldovenilor în Uniunea Euroasiatică și „dezavantajele“ integrării în organizațiile occidentale.

Decizia autorităților de la Tiraspol a fost parțial ignorată de guvernul de la Chișinău, care a caracterizat-o drept „provocare“ și, ca urmare, nu a încercat să discute subiectul cu Șevciuk. More…

De ce Traian Băsescu nu poate fi primul ministru al lui Victor Ponta (II) 4

tumblr_ltmg4zQhP61qeegbeo1_500

Abandonarea lui Crin Antonescu de către Victor Ponta sau vice-versa ar avea aparenţa unei trădări, în care cel ce pleacă este etichetat ca vinovat de eşecul USL. Am văzut în articolul anterior că asemenea aparenţe costă, electoral vorbind. În acest articol ne vom uita cine şi când schimbă alianţe. Folosesc un termen mai neutru în mod intenţionat, pentru a introduce în discuţie UDMR. Ca partid al unei minorităţi, acesta îşi asumă deschis flexibilitatea, iar mutările sale nu sunt văzute ca trădare de către proprii alegători.

Să presupunem că tocmai au existat alegeri. Primii care ar putea să schimbe alianţa sunt partidele cele mai mici. UDMR în 2000 şi de atunci încolo, PC în 2004, UNPR în 2009. Mişcarea lor se face de obicei odată cu formarea guvernului. S-a discutat mult despre influenţa lor disproporţionată în sistemul politic, dar poate că unul din motivele pentru care sunt contactaţi primii este că preţul lor este accesibil.

Apoi, la mijlocul guvernării, urmează partidele/facţiunile medii. Acestea sunt parteneri juniori într-o coaliţie care nu îi satisface. Astfel au fost facţiunea Roman, PNL în primul CDR, PNL şi PDL în guvernul Ciorbea, PNL în guvernul D.A. (dată fiind popularitatea preşedintelui). De regulă (cazul Roman fiind excepţia), aceste mişcări însoţesc o remaniere guvernamentală. More…

De ce Traian Băsescu nu poate fi primul ministru al lui Victor Ponta (I) 3

În octombrie 1991, după căderea Guvernului Roman, PNL participă la guvernarea Theodor Stolojan, pe atunci sprijinit de FSN. În aprilie 1992 PNL părăsește CDR. În septembrie 1992, la alegerile locale, opinia publică va fi șocată să afle că PNL a căzut sub pragul electoral, ne-reușind astfel să intre în Parlament. Este lecția fundamentală a trădării în politica românească. Morala pe care au reținut-o partidele nu este atât că ar fi rău să trădezi, ci că are și trădarea dichisul ei. Memoria colectivă nu este foarte lungă, dar este; de aceea o trădare de succes trebuie să gestioneze corect această problemă.

În martie 1992 Petre Roman rupe FSN în două, câștigând alegerile interne cu moțiunea „Viitorul azi”. Pe termen scurt, Petre Roman candidează sub numele consacrat FSN. Dealtfel partidul are un re-branding foarte lent și ca la carte: FSN -> FSN (PD) -> PD (FSN) -> PD. Astfel se înceracă menținerea iluziei continuității. (Aceeași strategie va fi folosită mai târziu de PDL care păstrează culoarea portocaliu.) În 1995 Petre Roman susține nevoia unei alianțe ne-electorale largi; în 1996 partidul candidează separat. Abia după turul doi al prezidențialelor, când Petre Roman îl susține pe Emil Constantinescu, putem considera definitivă ruptura între dl. Roman și electoratul iliescian.

Între 1996 și 2000 PD se apropie de PNL, împreună cu care formează o alianță informală care suge din vlaga politică a PNȚ-CD, cu largul și involuntarul concurs al elitelor țărăniste. Problema de imagine o are acum PNL, care are nevoie să gestioneze ruperea de partidul care l-a ajutat să se re-întoarcă în Parlament. Din fericire pentru PNL, până când să se anunțe ruptura, PNȚ-CD este deja serios compromis. De aceea electoratul vechiului CDR este poate mai iertător. Oricum, nu există în 2000 o alianță pre-electorală între PD și PNL; cele două partide candidează – și supraviețuiesc – separat. More…

Obama şi semnificaţiile noii sale echipe de politică externă Răspunde

374011039

Prin nominalizarea lui Susan Rice şi a Samanthei Power, preşedintele american modifică balanţa de putere în interiorul echipei de siguranţă naţională.

În plin asalt împotriva Administraţiei sale, preşedintele Obama a surprins prin anunţul făcut săptămâna trecută privind nominalizarea în poziţii cheie a două veterane ale doctrinei intervenţiei umanitare: Susan Rice (pentru postul de consilier pe probleme de securitate naţională) şi Samantha Power (în poziţia de ambasador la ONU).

Simplificând lucrurile, până la un punct, atât Susan Rice, cât şi Samantha Power au experienţe formative similare. Privesc lumea prin aceeaşi lentilă. Ambele s-au format sub presiunea eşecurilor comunităţii internaţionale de a preveni masacrele anilor ‘90 din Ruanda sau Bosnia (Srebrenica). Prima ca parte a establishmentului, din interiorul Administraţiei Clinton, cealaltă ca jurnalistă laureată a Premiului Pulitzer. Mai mult, atât Rice, cât şi Power sunt adeptele doctrinei intervenţiei umanitare care presupune o redefinire a suveranităţii tradiţionale westfaliene: nu doar ca drept, cât mai ales ca responsabilitate a statului de a-şi proteja cetăţenii în faţa crimelor împotriva umanităţii şi a genocidului. Atunci când statul eşuează în această responsabilitate primară, este datoria comunităţii internaţionale să intervină. Putem puncta astfel o schimbare de generaţii. Rice şi Power contrastează profund cu şefii de la Departamentul de Stat şi Pentagon. Aceştia din urmă s-au format în umbra Vietnamului, nu a Balcanilor. Este un clivaj profund. More…

Unde s-a dus Piaţa Universităţii când s-a dus? Răspuns lui Cătălin Prisăcariu 2

surferi.jpg
În cazul grupurilor din Piaţă, lucrurile sunt mai complicate. Poţi să militezi furibund, spre exemplu, pentru transparenţă în administraţie, dar să te lase rece gazele de şist sau întoarcerea monarhiei.

De aceea unitatea este un obiectiv mult mai slab în această lume. Ideea că într-un an Victor Ponta ar putea aliena toate grupurile mai mult decât Emil Boc în trei proiectează trăsăturile unei sub-culturi asupra alteia. Mai mult, ea este naivă, ignorând pattern-urile extrem de greoaie ale mobilizării protestatare la români. Deocamdată fiecare protestează (sau nu) în funcţie de cazul său particular. More…

Piaţa Taksim vs Piaţa Universităţii (începuturi) 1

piata Taksim

Piaţa Taksim, ca şi Piaţa Universităţii este „inima” simbolică şi recreaţională a oraşului. Nu toate manifestaţiile îşi aleg asemenea locuri. Protestul Papioanelor sau mitingul revoluţionar din faţa CC al PCR şi-au luat ca ţintă locaţii reale ale puterii. Mişcările Occupy sau (forţând nota) atentatorii din 11 septembrie şi-au ales locaţii simbolice ale puterii, deduse din opiniile unor intelectuali seminali pentru mişcare. Revoltele din Londra au fost des-centrate şi mulţi s-au revoltat, în general, „aproape de casă”.

Mergând în punctul central al oraşului o manifestaţie afirmă că este reprezentativă nu pentru o parte a societăţii ci pentru întregul ei, sau măcar întregul localităţii. Această pretenţie este imediat pusă la test, căci Oraşul poate alege să nu o accepte („IMGB face ordine”). Dacă, însă, este acceptată, opozanţii vor susţine că ei, şi nu Puterea, vorbesc în numele consensului social.

Pentru a găsi logica din spatele acestor elemente comune trebuie să ne gândim puţin la istoria recentă. În Turcia, se pare, nu au mai existat manifestaţii de amploare în vestul ţării de aproximativ 15 ani. În România nu au mai existat din anii ‘90, cu scurte intermezzo-uri produse de Traian Băsescu. Guvernele care au condus în această pace socială au luat-o ca o stare de normalitate şi ca o sursă de legitimitate a propriilor reforme. În fapt, însă, societatea turcă este profund divizată iar cea română era în 2012 covârşitor opusă acestor reforme.

Este, dacă doriţi, un dezechilibru democratic, o mal-democraţie, care, asemeni mal-nutriţiei, arată o problemă mai mult calitativă decât cantitativă . Stabilitatea democratică este dată, realist vorbind, de cooptarea elitelor tuturor grupurilor. Gândiţi-vă la evoluţia generaţiei politice ‘68 în SUA sau la apariţia partidelor catolice în Europa. Apoi, aceste elite au grijă să promoveze interesele celor pe care îi reprezintă, adeseori într-o formă mai fezabilă decât elanul contestatar care le-a împins în establishment.

În România şi Turcia elitele contestatare au fost, se pare, discreditate prin ineficienţă; ele nu au putut nici să obţină puterea, nici să negocieze un compromis tolerabil la nivelul maselor. De aceea, partidele sunt văzute ca parte a opoziţiei dar, nu ca unică voce. În schimb, fără purtători de cuvânt, fără o contra-elită, vocea maselor nemulţumite nu se mai aude. More…